E ușor să intri în contact cu noi! STR MIHAI VITEAZU NR 32 SUCEAVA, JUD SUCEAVA

Singurătăți

Imagine. Atmosferă. Un ticăit. Ritmat şi absolut. Necrutăţor. Ca umbra ştreangului care se leagănă pe peretele coşcovit a unui bloc de locuinţe. Ferestre stinse. Se aprind pe rând. Câte o singurătate în fiecare. O privire înăuntru sau afară, un profil, o ţigară, un ritual mecanicizat sau un moment de întrebare, dar în fiecare pulsează dureros singurătatea. Fiecare are o poveste. O singură fereastră are gratii. În spatele ei o femeie dreaptă, imobilă, pare că şi-a acceptat destinul. Inchiderea, definitivul, sfârşitul. Demnitatea şi răceala unei sentinţe. Tăcerea este accentuată de ritmul de diapazon şi redefineşte ritmul respiraţiei. Fluturii de noapte par a fi singurele fiinţe vii care îşi continuă neobosit drumul, martori tăcuţi ai liniştii nocturne şi materializări simbolice ale zbaterii interioare.

Un personaj. Un destin. O dungă de lumină brăzdează scena. Înaintarea anevoioasă şi nesigură pe o cale deja desenată. Corpul pare că ştie, pare că nu mai are resurse să se împotrivească. Cade. Se ridică. Priveşte. Înaintează. Şi de la capăt, dar direcţia e una singură.

Există un loc. Un spital unde lucururile se pot rezolva, unde trupurile otrăvite se pot vindeca. Există un loc. Există un pic de speranţă.

O întoarcere în sine, o călătorie în ungherele cele mai întunecate ale interiorului uman, printre amintiri, frici, eşecuri, încercând o ordonare a trăirilor spre regăsirea identităţii. Să-ţi pierzi numele. Să-l rosteşti. Să nu-l regăseşti ca fiind al tău. Să nu fii identificat cu propriul nume. Un exerciţiu sumbru de empatie. Cum e să exişti suspendat, nedefinit, fără etichetă, într-o lume în care etichetele primează. Cine eşti dacă ţi se ia numele? În spatele a ce te mai poţi ascunde? Cum relaţionezi? Şi totuşi, el e singurul care are nume, inversând situaţia din text. Martorul anonim căruia i se refuză demnitatea unui nume devine personajul central care, uneori, reduce personajele la simple păpuşi în jocul imaginaţiei sale. Răzvan Bănuţ ne introduce în lumea personajului său când abrupt, lăsându-ne să întrevedem abisul deznădejdei, când anxios în lupta cu amintirea, când ludic, când cu speranţă.

Personajele îşi păstrează singurătatea şi în interacţiuni, subliniind izolarea socială, mentală şi fizică. Suntem singuri în suferinţă. Suferinţa ne claustrează şi ne transformă. Un vârtej emoţional desenat în mişcare, prin tensiuni şi ritmicităţi, prin repetiţii gestuale şi inflexiuni a căror dinamică construiesc o întreagă dimensiune dramatică. Cristina Florea (această Kvaşina nenumită) plămădeşte un aluat, aluatul ancestral de care depinde însăşi soarta ei. Durerile şi visele, speranţa şi disperarea, rugile spuse şi nespuse, şi însăşi tăcerea lui Dumnezeu le frământă în aluatul care devine promisiune şi joc, amăgire şi speranţă spulberată. Corpul ei trăieşte truda, necazul, nevoia de supravieţuire.

Corpul ei nu-şi permite să-şi trăiască epuizarea, şi ascunde şi transformă orice pornire de tandreţe în cinism şi cruzime. Corpul ei a interiorizat toată frământarea aluatului, fierbinţeala colţunaşilor rămânând doar iluzia căldurii interioare, ideea de bine şi alinare, doar o altă speranţă neîmplinită.

Delu Lucaci (Ana) se luptă cu lanţurile morţii. Zbatere şi agonie. Singurătate şi ură. Resemnare şi abandon. Sentiment şi trăire, senzaţie şi emoţie redate printr-o expresivitate lucidă şi pătrunzătoare a mişcării. Taie fără milă în straturile protectoare care ascund spectatorul în căldura propriilor iluzii, lăsând la vedere pulsaţia dureroasă a singurului adevăr absolut. Moartea se trăieşte în singurătate.

Singurătatea se face scut în jurul fiecărui personaj. Doar impulsurile cărnii şi iluzia iubirii face ca trupurile să caute apropierea, conexiunea, doar pentru a fi despărţite cu violenţa apropierii şi azvârlite înapoi în întunericul şi disperarea singurătăţii. Trio-ul Clara Popadiuc (Vassilisa), Horia Andrei Butnaru (Vaska), Diana Lazăr (Natașa) ilustrează această dinamică. Suişurile şi coborâşurile iluziei şi deziluziei, a determinării urmăririi scopului, savoarea puterii şi abuzul ca formă de exercitare a puterii, abandandonul şi blestemul se înlănţuie pasionant, cu sălbăticie, nelăsând timp pentru analiza raţională a gestului.

Scenografia şi proiecţia video se completează organic în construcţia atmosferei şi a spectacolului, dând o altfel de viaţă personajelor. Personajele apar şi dispar apoi înghiţite într-o altă dimensiune a imaginarului. Par fragmente de vis ce-şi fac apariţia expulzate dintr-un ungher tenebros al minţii, şi-şi trăiesc mai mult sau mai puţin voluntar destinul. Aduse de nicăieri şi retrimise în neant, personajele metaforă desfăşoară un dans simbolic al vieţii şi morţii dirijat de mâna destinului implacabil, un dans întrebare nemiloasă despre cine suntem.

În Azilul de noapte a lui Maxim Gorki nu există speranţă, nu există bine, totul este înghiţit de răutatea, micimea şi sălbăticia umană în lupta pentru supravieţuire. În Azilul lui Alice Veliche am identificat o lumină, plăpândă (care nu ţine doar de estetica şi arta spectacolului în ansamblul său), care vine din perspectiva abordării: dacă dezumanizarea poate fi considerată boală, poate umanitatea va găsi o cură. Rămâne o speranţă. Există un loc…

Luana Popa

Teatrul Municipal Matei Vişniec Suceava – AZILUL, adaptare după „Azilul de noapte” de Maxim Gorki. Regie și coregrafie: Alice Veliche. Video design: Andrei Cozlac. Scenografie și grafică afiș: Sebastian Rațiu. Asistent regie: Antonia Mihăilescu. Distribuția: Răzvan Bănuț, Cristina Florea, Delu Lucaci, Alexandru Marin, Cătălin Ștefan Mîndru, Horia Andrei Butnaru, Clara Popadiuc, Diana Lazăr, Bogdan Amurăriței

14 februarie, ora 19 – PiSiCi 2

17 februarie, ora 19 – Micul Prinţ

22 februarie, ora 19 – Azilul

25 februarie, ora 19 – Cântăreaţa Cheală

Inteligența corporal-kinestezică

DUMITRU DINEL TEODORESCU

Adică dansul, printre alte forme de mişcare productivă sau artistică. V-aţi speriat, nu-i aşa? Aţi crezut că iarăşi avem curs. Ei bine, nu vă panicaţi, că nu doare. Cel puţin nu pe noi, publicul. Poate pe actori. Dar nu ei fac obiectul acestui text.
Acum că toţi actorii care începuseră să citească acest text ne-au abandonat, să continuăm între noi, ăştia din sală. Aşadar, mai făcurăm la Suceava un pas pe calea explorării esteticilor şi limbajelor în spectacologie. Ha! Iarăşi v-a sărit inima. Gata, nu mai arunc cu cuvinte mari, că nu suntem pe Facebook. Adică mă bucuram foarte tare şi foarte sincer că la noi în târg, adică la Suceava, ne apucarăm şi de teatru coregrafic. Că au mai trecut pe la noi de-a lungul timpului spectacole invitate de acest gen, foarte bune („Zic Zac” de „Andrea Gavriliu, rezemată de Ștefan Lupu” sau, mai recent, „Nexus”, de Andreea Vălean, îmi vin la prima strigare în minte),

dar nu păruseră să stârnească interesul publicului sucevean. Ei bine, sper că sala plină de sâmbătă 11 Februarie la premiera “Azilului” de Alice Veliche să ne folosească în lungul demers al rafinării gustului de teatru.
Sunt ravisat de o bucurie sublimă (nu ştiu ce am astăzi. Cred că e ceva în aer. Scuze.) că actorii noştri au aşa un cec în alb de la publicul sucevean, care umple sala la un gen de spectacol pentru care în trecut nu şi-a manifestat interesul. Ceea ce mă face să cred că, dacă e să-i propunem Sucevei forme de spectacol pentru care nu se consideră pregătită, că e contemporan, absurd, eclectic, social, dans sau hibrid, trebuie propus mai întâi prin trupa noastră, pe care o iubim îndeajuns încât să mergem să o vedem şi în spectacole la care, dacă ar fi ale altora, nu am merge. Aşa, fiecare din motivele noastre, ne mai mobilizăm şi mergem.
Când s-a făcut primul „Pisici”, am dus nişte oameni cu forţa la teatru, convingându-i că nu e un muzical, ci concert Fără zahăr. Şi le-a plăcut (deşi, tehnic, e un muzical). Acum se ceartă care e mai bun – „Pisici” sau „Pisici 2”. Alţii au ezitat la „Micul prinţ”, crezând că e un spectacol mai mult pentru copii. Au mers „de dragul copiilor”. Care copii erau mai puţin înlăcrimaţi decât părinţii la ieşire. „Cântăreaţa cheală”, un spectacol excelent: pe lângă numele apetisant, mai are şi faima proastă de teatru absurd. O prietenă venită cam cu jumătate de inimă, mai mult cu grupul, convinsă că nu va înţelege nimic şi oripilată că spectacolul se joacă cu publicul pe scenă, a revenit după prima vizionare, ca să se bucure de ce a descoperit în spectacol.

La „Sclavi”, care se joacă tot cu publicul pe scenă, simţi şi pulsul şi respiraţia actorilor. Vor să îţi injecteze mesajul direct sub piele, că aşa fac ăştia pe social: îţi dau o ţuică ca să te aşezi la locul tău şi după aia nu mai scapi. Dar uite că tot nu a apucat să vadă sala goală. La „Münchausen” un prieten a venit numai cu condiţia să nu îl pună actorul să spună ceva, el nefiind cu interactivele. A revenit, după prima vizionare, cu două clase de adolescenţi şi părinţii din dotare. Ori numitorul comun al acestei amestecături de genuri şi forme e numai trupa de actori şi talentul lor. Deci iată că se poate şi altfel decât clasici. Până nu le încercăm pe toate nu ştim ce ne place. Numai calitate să fie, că apetit avem, mai mult decât ne-am fi aşteptat noi înşine.
Iar gusturile se cizelează. Primul vin pare cel mai bun până încerci altul şi mai şi. Abia gustând găseşti culoarea care îţi place, cât de dulceag suporţi şi tot aşa. Şi tot teatrul te învaţă că, atunci când eşti cel mai sigur de alegerea ta eşti de fapt cel mai în eroare. Recent am descoperit că îmi place foarte tare un vin rosé. Ştiţi voi, vin de fete pe care nu are sens să îl încerci, că n-are cum să-ţi placă.
Mulţumim Alice Veliche pentru un spectacol sensibil. Poate de acum vom gusta şi pe dans.