La Academie

Foaie verde de trifoi,
Oare cine suntem noi?

Să vezi trăznaie. Sâmbătă ne-o găsit pe unii pofta de turism cultural. Ce? Toţi proştii fac, numai noi nu? Ei bine, am făcut. Ne-am organizat în grup mai mult sau mai puţin compact, şi ne-am înfiinţat. La maşini. Că am fost cu maşina. Că turismul presupune că te deplasezi într-o direcţie dincolo de gura peşterii tale. Zis şi făcut.

Am ajunsără în Craiu – „comuna în care s-a născut poporul român”, acolo unde „sunt oameni aleşi pe sprânceană, unul şi unul”. Acolo l-am întâlnit pe Leontin care zicea „Traian însuși, cezarul Romei, o înființat satu’ ăsta. Și aș putea zice că el îi primu’ nostru primar, că nah, dacii noștrii, dragii de ei, așa i-au și zis, Craiu.” Şi l-am cunoscut şi pe Ion, „omul bun la tăti di la primărie” şi pe Vera (care are 45 de ani) care-şi amintea că „Când eram io mică, tătie satile din Craiu erau pline de copii. Ni jucam pi uliți până mult după ci apunea soarili, mergeam prin livezi, ni cățăram prin copaci și ni imaginam cî acolo îi casa noastră și fiecari creangă îi o cameră din ea. Livada aia de ionatane era palatul meu. Și lumea era a mea, toată-toată a mea!”. Şi pe primar: „Pământu-i plat ca coliva” şi pe viceprimar: „Sau poate-i rotund ca coliva”. Pe Tanti Chiva (Paraschiva) şi pe Tudorel, pe marea Corina Rîmeş. Am aflat şi de Mitică Cojocariu „poet ţăran şi dac şi-i plăceau iepurii” şi i-am cunoscut vecinii. Ce mai încolo încoace, am fost foarte bine orientaţi, am nimerit în mijlocul evenimentelor, când tocmai se năştea „Sărbătoarea Craiului”, „o sărbătoare în care se sărbătoreşte sărbătoarea comunei”.

Aşa că printre întâlniri oficiale, printre poveştile satului, printre tras cu ochiul în ograda vecinului, printre pregătirile pentru serbarea sărbătoare, mi-am dat seama că degeaba ne-am bucuratără noi că facem turism cultural, că tot în ciorba aia am nimerit. Ori Craiu e mai mare şi mai aproape decât credeam, ori toţi ne tragem din Craiu, sau şi mai bine, din dacii ăia drepţi din Craiu de care vorbea însuşi Herodot.

Dacă n-aţi desluşit încă coordonatele geografice ale incursiunii mele cultural turistice, dacă n-aţi bănuit deja, Craiu nu există şi există pretutindeni, dar mai ales pe scena Teatrului „Mihai Eminescu” Botoșani. Şi-a făcut apariţia în textul Alexandrei Felseghi şi s-a instalat în regia lui Andrei Măjeri în spectacolul „La Academie”. Spectacol despre care, regizorul spune: „LA ACADEMIE este prima mea abordare a ceea ce se cheamă teatru popular. În acest proiect, m-au interesat cu precădere autocombustiile unor personaje – fantoșă, imaginate cu dramaturga și ulterior regăsite în textul finit. În repetiții, dând carnație protagoniștilor, am recunoscut fragmente vii din cei care m-au format, acolo, în lumea satului. În satul nostru fictiv, în Craiu, se organizează un festival, chiar în gerul iernii. Asta schimbă dinamica locului și animă populația. O serie de evenimente dramatice agită spiritele și produc schimbări majore în raporturile de forță.” şi „LA ACADEMIE este un tribut adus mediului rural românesc, căruia îi aparțin și de la care mă revendic. Am lăsat toți porii deschiși către durerea celor care urlă din spatele unui mare râs, a unor grimase exprimate prin ludic și grotesc.

Pociți, sleiți de forțe și adunați de spate, de munci, de abandon și bătrânețe, ei reușesc să-și descrețească frunțile, organizându-și propriile bucurii, imaginându-și libertăți și înşfăcându-și soarta chiar de gât. Ei sunt puternici, mândri și frumoși. Sunt liberi.”

Scenografia ilustrează bine şi recreează o atmosferă încărcată de poveste prin folosirea unui spaţiu delimitat şi mobil ca idee de interior şi troiene de zăpadă în jurul său, marcând exteriorul dur, rece şi neprietenos. M-am bucurat de combinaţiile de covoare persane ponosite şi ţoalele ţesute în casă. O atmosferă caldă pe care o recunoşti, pe care o judeci din punct de vedere estetic, dar, paradoxal, te bucură. Pentru că îţi aminteşte de covorul ală persan pe care te-ai simţit privilegiat că te joci (îi auzeai în permanenţă pe ai tăi că sunt mândri că au reuşit să facă rost de el şi e din ăla bun, gros) şi care, mai târziu, când a îmbătrânit, a fost înlocuit. Nu aruncat. Dus la ţară, la bunici, deşi şi-a pierdut din culoare şi a mai căpătat şi câteva pete de cerneală (de atunci când din neatenţie ai vărsat călimara şi oricât ai frecat cu mânuţele tale vinovate, el n-a mai fost niciodată la fel). Îl regăseşti la bunica, în casa cea mare, în odaia de curat, şi te miri cum de şi-a găsit loc acolo deşi nu cadrează cu stilul. O întreagă filosofie de viaţă, o întreagă poveste într-un covor ponosit şi decolorat dintr-o altă lume, refugiat într-un sat, dat de rău şi luat de bun. Şi nu poţi să nu te întrebi cum de ei, oamenii ăia din satul ăla (al bunicilor, nu din Craiu), respingeau orice om nou ca venetic, dar acceptau şi tratau cu respect un obiect care vorbea despre nou, despre altceva, fiind în acelaşi timp decrepit şi depăşit moral. Poate ceea ce promitea cândva, poate legătura cu copiii. Dar îl aşezau acolo, la rang de lucru bun. Şi vezi şi oghialurile alea care au părăsit odaia de curat şi s-au urcat pe scenă să-ţi mai dea o bucată de poveste, să-ţi amintească de mirosul de naftalină care le proteja de moliile veşnic flămânde, de greutatea cu care, aşezate pe tine într-o noapte friguroasă de iarnă, îţi promiteau căldură şi adăpost.

M-am amuzat la vederea damigenei şi a sticlelor de diferite mărimi care ascundeau apa vie – medicament şi întăritor, licoarea magică care marca şi sărbătoarea şi necazul.

Porţile masive care închid ograda, care ascund şi protejează, care delimitează, care invită la a trage cu ochiul prin sau peste ele, băncuţa din faţa lor, loc de popas, de aşteptare, de uitare sau de supraveghere sunt elemente definitorii ale spaţiului rural. La poartă te întâlneşti, la poartă te cerţi, la poartă aştepţi. Poarta închisă şi poarta deschisă, poarta legată sunt semne şi simboluri, poveşti în sine. Decor şi recuzită, elemente simbolice, elemente nelipsite din orice gospodărie, din orice sat. Cu atât mai mult din Craiu – leagănul civilizaţiei.

Viaţa satului românesc, dincolo de umor, de situaţii comice, ascunde dramatismul unor destine trasate şi captive într-un mediu ostil. Sărăcia, lipsurile, izolarea sunt elemente marcate şi de text. O viaţă tânără fără perspective, o alta care nu e departe de a-şi încheia povestea, şi multe altele intermediare. Textul este generos în a pune pe tapet visuri şi dezamagiri, credinţe şi practici, superstiţii şi manifestări ale acestora, diversitate de personaje, metapoveste, planuri ale vieţii personale,

sociale şi administrative, nenumărate conflicte pornind de la cotidian şi ajungând la supranatural. Spectacolul le tatonează pe toate îmbrăcându-le în comic. Mult comic. Atât de mult comic încât ascunde până la disoluţie suferinţa şi umanul personajelor. Am râs, a fost comic, a fost amuzant. Uneori gluma se lungeşte, poate ca-n viaţă, viaţa asta pe care o cunoaştem atât de bine, în care doar „gerul dracului” pare că îi face să simtă cu adevărat. A fost ca o vizită ghidată de trei personaje autentice, vii, (Chiva, Ion, Viceprimarul), într-un muzeu al amintirilor şi al percepţiilor, unde replici pline de umor se întâlneau cu clişee special pentru amuzamentul nostru. Discursul găunos, poleiala, festivismul sunt componente ilustrative, preluate din viaţa reală, nesintetizate şi neabstractizate. Aş fi vrut să simt visceral drama Verei mascată de umor şi ludic, aş fi vrut să simt disperarea vedetei căzută în anonimat în spatele jocului exagerat care-i ascunde durerea, nu să scotocesc raţional în partitura livrată. Aş fi vrut să recunosc şi să simt durerea aia vie pe care omul nu o poate ascunde până la capăt. Am simţit frustrarea măştilor prea noi şi robuste (ca să mă dau metaforică), fără fisuri prin care să scape şi puţin suflet.

„La Academie” are potenţialul unui spectacol de impact, dacă va depăşi condiţia de a livra doar comic şi divertisment, dacă personajele vor permite şi întrezărirea fină a laturii umane şi nu doar pe cea de banc. Premisele sunt acolo. S-a râs. Am râs. Se va râde şi în continuare. Dacă punem şi un pic de emoţie, mai fac o incursiune la Craiu, să mă şi cutremur de puterea şi veridicitatea personajelor şi a destinelor lor.

Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani – LA ACADEMIE de Alexandra Felseghi, regia Andrei Măjeri, Scenografia: Adrian Balcău. Coregrafia: Victoria Bucun, Sound design: Adrian Piciorea. Cu: Gina Patrașcu-Zamfirache, Dana Bucătaru, Crenola Muncaciu, Cezar Amitroaei, Ioan Creţescu, Răzvan Amitroaei, Gheorghe Frunză, Sorin Ciofu, Radu Dragoș și elevii: Ionuț Crețu/ Matei Său.