Lulek şi Dilek

Dialoguri între două personaje mai mult sau mai puţin imaginare pe teme mai mult sau mai puţin culturale

D: Îmi permit să încep eu. Vine Paştele şi nu ştiu sincer dacă e conştient peste ce vine. Afacerile merg mai rău ca niciodată, preţul la miei va fi din nou insuportabil pentru „românul de rând” şi în acelaşi timp ciobanii vor falimenta toţi, dar toţi de data asta, nu ca anul trecut, când se pare c-au supravieţuit câţiva. Şi, peste toate, vămile vor fi din nou pline. Din cauza ungurilor, ca de obicei. Sau a austriecilor. Ha! Uite cum pe omul de cultură orice discuţie, oricât de banală, îl împinge în braţele marilor teme! Chiar aşa, ce părere ai, stimată colegă, despre vremea asta?

L: Vreme trece, vreme vine… vorba poetului. Că deh, ce altceva să spun? Vremea e şi nu e. Că acum e cald şi scoţi gleznuţa la soare s-o cânte sufletele sensibile pline de poezie, acuşi se albăstreşte de frig şi îţi stă inima în loc de frică c-o să iasă versul cât se poate de reprezentativ pentru estetica urâtului. Şi parcă nu asta ţi-ai dori de la gleznuţa ta. Şi te mai ia şi invidia faţă de cei/cele care şi-au antrenat gleznuţele ierni după ierni şi acum pot participa demni la acest campionat. Cât despre miei, ciobani şi unguri, mă întorc la Mioriţa ancestrală, că până la urmă acolo avem şi răspunsurile şi întrebările. Nu ştiu dacă sunt eu în măsură să adaug mai multe peste ce înţelepciunea populară. Filosofii, poeţii neamului au sintetizat-o în diverse forme şi formulări. E drept, că nici nu mă identific neapărat  ca român, sau ca român de rând şi atunci e mai complicat să replic din miezul problemei. Sunt mai degrabă un construct imaginar cu acces la tastatură, ceva mai închistată decât noile inteligenţe artificiale, care învaţă, se adaptează şi pot să răspundă la tot felul de întrebări de-o să se crucească profesorul de rând încercând să desluşească hăţişurile compoziţionale rezultate din referatele ştiinţifico-fantastice ale copiilor de clasa a IVa.

D: Nu ştiu dacă realizezi totuşi cât de aproape este un construct imaginar de o inteligenţă artificială. Atât ca hăţiş compoziţional, cât şi ca, sau mai ales ca snobism. Se pare că tu, ca şi construct virtual, pari mai preocupată de estetica gleznuţelor dezgolite decât de marile teme contemporane ale acestui neam, pe care le trimiţi superior la sală în compania marilor mituri. Recunosc că asta te apropie de un alt construct virtual, „sufletul românesc”, la fel de înclinat ca şi tine să lase marile întrebări să se rezolve singure sau cu ajutorul unor inteligenţe artificiale precum „înţelepciunea populară”, în timp ce el se preocupă mai mult de gleznuţe, rafturi şi colăcuţi. Şi totuşi, în timp ce ochiul este lipit de o gleznuţă românească sau o siglă nemţească, urechea pare mereu atentă la

susurul vântului, la zumzetul dilemelor omenirii. Sau interpretez eu greşit delicateţea gestului cu care lumea contemporană nici nu mai îndrăzneşte să apropie telefonul de ureche, preferând să îl ţină orizontal, gest care permite să audă şi mesajul interlocutorului din telefon şi să aibă urechea ciulită şi la şoapta universului? Echilibrul între tehnologie şi spiritualitate, distilat coregrafic până la ultimul gest, generalizat până la nivel de societate! Nu găseşti că e sublim?

L: În calitatea mea de construct virtual, recunosc, mă mişcă estetica. Şi chiar cred că marile mituri au nevoie să meargă la sală să-şi mai pompeze niţeluş musculatura şi să se adapteze nivelului de percepţie a noilor creaturi. Ori marile teme contemporane ale neamului au şi ele nevoi. Întâi şi întâi ca să se separe de cele inflamate artificial şi apoi ca să se lase purtate prin dialoguri selecte, poate-poate o ieşi ceva bun din asta. Cât despre cum ştii tu să interpretezi sublimul şi să meditezi la diversele forme pe care le ia în realitatea imediată, aş zice ca neamţul „chapeau”. Echilibrul între tehnologie şi spiritualitate, distilat coregrafic până la ultimul gest, generalizat până la nivel de societate! E ca un fel de litanie, o mantră. Cred că ar fi interesant de observat acest balet al curăţării materiale şi spirituale şi prin spălătoriile auto. Să dai o fugă şi să ne relatezi. Sunt curioasă dacă pe lângă formele răului ancestral, înţelenite deja (înaripatele, fenomenele meteorologice) mai apar şi altele noi, ale modernităţii.

„Sufletul românesc” dacă există aşa ceva, – că în suflet cred (până şi eu aspir la a fi unul), cu „românesc” nu-s foarte lămurită („care aparține României sau populației ei”, zice dex-ul, dar nu pot să nu mă întreb ce e?, ce aparţine?) – are nevoie de hrană. De hrană spirituală, cum altfel? Şi mai cred că parte din dieta asta este şi „înţelepciunea populară”, care are un aport nutriţional variat şi nu întotdeauna de post. Vorba înţelepciunii populare: e mai bine să păzeşti ce iese din gură decât ce intră în ea. Aş da câteva exemple, dar mi-e că n-o să fie privite cu ochi buni de cei ce se revendică „sufletului românesc”. Că deh, în perioadele premergătoare micilor sau marilor vacanţe, pardon, voiam să scriu marilor sărbători religioase, toţi avem simţurile mai ascuţite, mai fine, mai receptive.

D: Nu pot să nu observ gingăşia cu care sufletul creştinului amuşină parcă bunătatea şi justeţea socială în preajma marilor sărbători creştine. Când vine câte o mare sărbătoare sensibilitatea sufletească creştinească parcă altfel pulsează! Curiozitatea, setea de cunoaştere spiritul critic, toate sunt mai mari. Nu ştiu dacă e meritul industriei culturale (să îi spunem industrie, pentru că trebuie să fim generoşi în postul Paştelui), care încearcă să dezvolte exact aceşti muşchi, dar mai ales la marile sărbători se vede că şcoala, muzeul, teatrul, biblioteca nu muncesc degeaba tot anul!

Până şi în construcţii arhitecţii le recomandă inginerilor cel mai bun brand de cozonac, zidarii instalatorilor un contact excelent pentru carne, iar diriginţii de şantier se sfătuiesc asupra celei mai bune soluţii de curăţat geamurile. Păi această efervescenţă spirituală, setea de a cunoaşte cel mai bun preţ, curiozitatea privind toate ofertele, bibliotecile de cărţi de bucate care se citesc în aceste momente binecuvântate, nu sunt ele, prin extensie bineînţeles, şi un semn că noi, cei preocupaţi de cultură, reuşim să aducem în sfârşit un echilibru între spirit şi corporalitate?

L: Mi se pare o strălucită temă de cercetare care cumva ar da ceva de rumegat şi celor care-şi doresc cu patimă să identifice şi să ridice la rang de delicatesă absolută acea „mâncare tradiţională de necontestat”, şi celor care şi-ar dori ca toată lumea să citească, domnule, că toate problemele își găsesc acolo soluţiile, în cuvintele alea citite. Nici nu mai contează ce citeşti: etichete, manualul de utilizare al cuptorului sau tratatele de istoria religiilor. Şi ar mai fi un aspect de cercetat care, zic eu, are potenţial de capodoperă artistică: procesul de căutare şi încercarea de inovare în ce priveşte estetica, etica şi conţinutul material al mesei de Paşte, cu o mică anexă dedicată Coşului de sfinţit. Şi, ca să nu mă opresc aici, aş propune şi un exerciţiu: spectacol lectură în bucătărie, din cartea de bucate. Cred că ar fi de folos şi ca metodă de terapie, metodă de detensionare şi evitare a traumelor provocate de petrecerea timpului în familie, mai ales în perioade extreme cum sunt cele ale marilor sărbători religioase. Plus că ar putea căpăta şi valenţe ritualice, pe lângă beneficiile de comunicare, interpretare şi realizare. Nu mai spun că ar fi un bonus pentru discuţiile de la masa de sărbătoare, când împărtăşirea reţetei de salată, sarmale etc. va căpăta dimensiuni artistice. E ceva aici, în ideea asta, ceva puternic şi revelatoriu.