Melancolia Occidentului

Personajele noastre lucrează la Torino. De ceva ani. Personajele noastre sunt infuzate de viaţa şi cultura italiană, îţi pot şi cânta în italiană, dar ce le defineşte este valiza, în care vor căra pretutindeni şi mereu strigoii de acasă. Personajele noastre vorbesc româna cu accent italian, iar copiii lor vorbesc italiana cu accent românesc. Personajele noastre trăiesc în fisurile create de istorie în marele edificiu al bunăstarii Occidentale şi până şi în teatru îndeplinesc doar roluri utilitare.

Uite, de exemplu, în Occident Express, ultima montare a teatrului nostru, nălucile cu valize trăiesc făcând trecerea între scene, iar momentul pe care au dreptul să şi-l ia în scenă pentru propria poveste şi nu ca avatari ai dramelor Estului îl petrec savurând Maria Tănase. Timp pe care publicul îl petrece discret înlăcrimat. O mie de documentare percutante despre drama plecării la muncă nu te fac mai atent la fenomen decât trei siluete care par a lua o mică pauză pentru a-şi asculta sufletul.

Personajele noastre, ficţiuni ale nesfârşitei minţi a lui Matei Vişniec, materializate de pe foaie prin bagheta lui Alain Timár într-un pătrat alb desenat de Sebastian Raţiu, s-au trezit dintr-o dată cu corp, voce şi ochi. Mare trebuie să le fi fost mirarea că lumea le spune Cătălin, Horia sau Cristina… Dar nu s-au supărat, că exact aşa sunt ele, nume din Est vorbind limbi din Vest. Ba chiar au apucat fără mofturi oportunitatea (că ce altceva ştiu să facă avatarii din Est) şi au intrat în scenă să-şi spună povestea folosind corpurile acestea de împrumut. Cu o bucurie molipsitoare au descoperit că aceste corpuri le vin mănuşă, aşa că s-au aruncat cu o energie debordantă în spus poveşti. Poveşti triste, bine cunoscute nouă, spuse comic, ca la noi în Est, să nu ştii dacă lacrimile sunt de râs sau de plâns.

Că Matei Vişniec are mania să se joace cu situaţii absurde, să insufle viaţă unor concepte neverosimile şi dintr-o alăturare bizară şi câteva cuvinte să detoneze bombe mentale ştiam. Că în acest fel de material fertil actori de talia lui Cătălin Ştefan Mîndru, Cristina Florea şi Horia Andrei Butnaru se vor lăfăi şi că-l vor face teritoriul lor era previzibil. Dar această montare, făcută pentru săli mici, uşor deplasabilă prin decorul său minimalist, este neaşteptat de percutantă.

Probabil faptul că se joacă predominant în limba franceză (cu supratitrare, bineînţeles) mi-a gâdilat plăcut şi pe mai multe niveluri genetica mea de est-european. Una pentru că actorii teatrului sucevean joacă în franceză nu doar fluent şi convingător, ci superb şi percutant.

Au trecut lejer de bariera limbii şi au sărit direct în tărâmul artelor. Ori, fiind „ai noştri”, asta este, bineînţeles, o realizare a întregii Suceve. Dar ce zic eu întreaga Suceavă, întreaga Bucovină. Dar ce zic eu întreaga Bucovină, întreaga Românie! Apoi că franceza lor, care gândesc, ca şi noi, în română, este mai inteligibilă decât a vorbitorilor nativi de franceză. Atât de inteligibilă încât, pentru noi cei care am trecut printr-o brumă de franceză prin şcoală, faptul că trebuie să tragem rar cu ochiul la supratitrare ne umple pieptul cu o mândrie intelectuală greu de stăpânit. Pe acest fond de automulţumire plonjăm la rândul nostru în spectacol cu porţile minţii şi ale sufletului larg deschise. Uite un şiretlic neaşteptat: folosirea unei limbi relativ cunoscute şi nu a celei native are capacitatea de a te face să te simţi inclus numai pentru că pricepi cuvinte elementare şi astfel complice la un act intelectual. Pentru că de ştiut franceza pe bune nu e nevoie. Pentru asta există supratitrare.

Dar să nu uităm orgoliul consumatorului de produs de export. Ştiţi că pe vremea comunismului tot ce producea mai bun ţara aceasta era pentru export şi consumul unor astfel de produse era un privilegiu. Ascultând actorii suceveni desfăşurându-se lejer în franceză are darul de a provoca, nouă, muritorilor de rând, voluptatea sentimentului de consumator privilegiat. (Senzaţie întreţinută şi de zgârcenia cu care Teatrul Municipal „Matei Vişniec” Suceava a ales să programeze acest spectacol.)

În pătratul de pe scenă nişte avatari ai estului european ne distilează, prin poveştile lor, parfumul fantasmei occidentului. Dintr-o gară părăsită şi prăfuită orice adiere, chiar şi-nchipuită, a vestului, miroase a mimoze. Gara aceasta este sufletul nostru est european. Suflet plin de fisuri create de traumele comunismului, fisuri lărgite de buruienile frustrărilor precarităţii noastre materiale. Buruieni care au rupt tencuiala până la căramidă şi pe care nici o cantitate de cosmetice nu o vor putea repara.

Privind cu detaşare personajele din pătrat şi înţelegându-le vom ajunge să înţelegem acest pătrăţel de istorie ai cărui protagonişti suntem noi. Mirosul ăsta greu şi stătut, în care trăim, suntem noi. E de la noi. Să ne primenim noi puţin mentalul şi poate nu vom mai avea nevoie de fantasme. Nimeni nu ne datorează nimic. Iar dacă pătratul este închis, să învăţăm că putem evada doar în sus. Nu trebuie mult, doar un stat de om.

Dacă veţi vedea spectacolul veţi simţi ce vreau să spun. Să ne pişăm pe frontiere!

Dinel Dumitru Teodorescu

Poziţia Cuvântului

LUANA POPA

Cuvântul este fascinant. Şi cel scris. Şi cel rostit. În şoaptă, strigat, sau tăcut, spus la teatru sau cântat în concert. Lumea e făcută din cuvinte. Aşa cred eu. Matei Vişniec zice că e „elementul fondator al fiinţei umane”. Îl cred. Cuvântul e fascinant nu doar pentru că spune, defineşte, descrie, dar pentru că e viu, se transformă, se adaptează, se ascunde, se îmbracă cu nenumărate sensuri şi nuanţe şi trebuie să fii extrem de vigilent să nu te laşi păcălit. Mi s-a întâmplat să fiu înjurată printre dinţi cu cuvântul „mulţumesc”. Mi s-a întâmplat să fiu alintată şi să mă simt cea mai iubită fiinţă de pe pământ cu o serie de cuvinte injurioase. Mi s-au spus poveşti în cuvinte pe care nu le cunoşteam şi totuşi mi-au revelat universuri dincolo de capacităţile mele lingvistice. Mi s-au ascuns adevăruri şi realităţi în cuvinte deschise şi simple. Aşa că am început să-l ascult. Pe el, cuvântul. Să-i văd culorile, să-i simt energiile. E un joc amuzant. Mai ales cu cuvintele care vin spre mine din diverse direcţii, cu diverse misiuni.

Cele pe care le trimit eu în lume… uneori sunt mult mai rapide ca mine şi ies şuvoaie până să apuc să le închid gura, să le temperez, să le fac frumoase şi prezentabile sau măcar mai puţin colţuroase, tăioase.

Cuvântul ne este şi mască şi identitate. Nu doar una. Infinite. Câte cuvinte mască aţi folosit azi? Cuvinte după care să vă ascundeţi, să vă protejaţi vulnerabilităţile, secretele. Câte cuvinte aţi ascultat astăzi din cele pe care le-aţi auzit? Cuvintele sunt peste tot. Ne asaltează fără întrerupere. Poate şi pentru că vor să fie ascultate, nu doar auzite. Ca să ni se cuibărescă în minte şi în suflet, cuvintele ajung să creeze sisteme de manipulare, coaliţii, grupuri de solidaritate. Doar aşa îmi pot explica nevoia noastră de a asculta doar cuvintele care ne convin, cuvintele care ne spun ce vrem să auzim, cuvintele la care ne întoarcem de fiecare dată când apare vreunul nou sau într-o companie neaşteptată.

Cuvintele nu au graniţe. Zburdă libere şi nu le pasă de bariere, nici măcar de bariera de limbă. Şi ştiu să-şi găsească ambasadori pe măsura măreţiei lor. Actorii, de pildă. Sau cântăreţii. Sau proful ăla de te-a învăţat să descoperi poezia din cuvânt. Sau mama. Sau însuşi cuvântul ăla care a ştiut să se povestească pe el însuşi atât de bine, încât acum eşti dependent de cuvinte. Şi le cauţi. Le citeşti. Le asculţi în toate formele pe care le iau. Mai ales în afara bulei tale proprii. E o lume complicată.

Acest material nu reprezintă poziţia oficială a Cuvintelor (dar au fost de acord).

Luana Popa 25.04.23