Matei Vişniec
Festivalurile: cultură şi reflecţie colectivă
În luna mai începe, în Europa, sezonul festivalurilor. Ele sunt numeroase, internaţionale sau naţionale, regionale sau locale, fiind deseori o expresie a reunirii tuturor artelor. Oraşul Cannes de pe Coasta de Azur deschide „balul” marilor festivaluri internaţionale cu celebra sa manifestare dedicată filmului. În iunie are loc Festivalul de teatru de la Sibiu, care împlineşte 30 de ani de existenţă şi figurează de mult în constelaţie marilor evenimente culturale europene şi internaţionale. În iulie preia ştafeta Festivalul de teatrul de la Avignon unde teatrul municipal din Suceava va fi prezent anul acesta cu două spectacole. Luna august este momentul Festivalului de teatru de la Edinburgh…
Am citat doar cîteva festivaluri dintr-o geografie culturală foarte bogată şi diversă, veritabilă oglindă a ceea ce este Europa, continentul pe care s-a născut de altfel teatrul cu 2500 de ani în urmă. Multiplicarea festivalurilor pe continentul nostru, după al doilea război mondial şi mai ales după căderea comunismului a fost posibilă pe fond de pace şi în contextul unui elan cultural pus sub semnul construcţiei europene.
În prezent, însă, într-un fel sau altul, majoritatea acestor manifestări sunt marcate de atacul barbar lansat de Rusia împotriva Ucrainei.
Festivalurile sunt momente de sărbătoare culturală colectivă dar şi de reflecţie colectivă. Multe dintre aceste manifestări programează, în consecinţă, spectacole, conferinţe, expoziţii sau dezbateri destinate să ne reamintească ceva ce Europa părea să fi uitat: şi anume că libertatea şi democraţia nu sunt achiziţii veşnice, şi că ele trebuie apărate 24 de ore din 24. Pacea este tema actualei ediţii a Festivalului de la Suceava, deşi planurile de pace destinate să pună capăt războiului din Ucraina sunt încă fragile, ba chiar inexistente.
Şi totuşi, merită să discutăm despre pace şi libertate, democraţie şi civilizaţie, drepturi umane şi creativitate culturală, pentru că toate acestea se leagă între ele. Zeci de mii de artişti ruşi se află astăzi într-o situaţie comparabilă cu cea din perioada stalinistă, mai precis supuşi unei cenzuri teribile sau obligaţi să se solidarizeze cu un regim totalitar şi opresiv. Cum a fost posibilă distrugerea libertăţii lor, sub ochii lor, dar şi ai întregii Europe, mi se pare un alt subiect major, şi merită dezbătut în regim de urgenţă. Ce pot face artiştii pentru a nu permite spălarea pe creiere şi erodarea structurilor democratice – iată alt subiect inepuizabil.
Europa festivalurilor continuă deci să existe, să pulseze, să surprindă, să inventeze şi să dezbată, într-o perioadă însă de incertitudine geopolitică globală. Atacul lansat de Rusia împotriva Ucrainei este în mod clar unul îndreptat şi împotriva valorilor europene, precum şi a construcţiei europene în ansamblul ei. Nimeni nu credea, cu doi ai în urmă, că în Europa ar fi posibil un nou război de mari proporţii, cu desfăşurări de forţe pe mii de kilometri, cu mari concentrări de trupe şi de arme de o parte şi de alta… Şi iată că s-a produs ceea ce majoritatea experţilor considerau ca fiind imposibil, iraţional, absurd, incompatibil cu sensul istoriei. Personal cred că noi, artiştii, precum şi noi, iubitorii de cultură, avem datoria de a reflecta la aceste probleme şi că nu trebuie să le considerăm un deomeniu rezervat oamenilor politici. Dacă aceştia din urmă ar fi avut soluţii la marile crize ale umanităţii şi ar fi fost capabili să prevină drame îngrozitoare s-ar fi ştiut.
În 2021, la Festivalul de la Avignon, a fost invitat pentru o dezbatere publică, pe marea scenă din curtea de onoare a Palatului papal, un filozof francez care împlinea o sută de ani de viaţă, Edgar Morin. A fost şi anul cînd el şi-a publicat o carte intitulată „Lecţiile unui secol de viaţă.” Citez din această carte tulburătoare, un adevărat testament cultural, un avertisment grav: „Progresul economic şi tehnic poate implica şi un regres politic şi civilizaţional, regres care, după părerea mea, începe să fie din ce în ce mai vizibil în acest secol al XXI-lea”.
Sigur, Festivalul nostru de la Suceava nu se substituie unui forum geopolitic, dar, pe fondul sărbătorii teatrului şi al artelor multiple nu trebuie să uităm că artistul are de jucat şi un rol social. Cultura, ca formă de contra-putere într-un stat democratic (alături de justiţia independentă şi de presa independentă) este prin excelenţă un demers care îşi propune tocmai ca întoarcerea la barbarie să nu fie posibilă.
Capitolul VII
DUMITRU DINEL TEODORESCU
„O, nopţi, sublime şi istovitoare nopţi dinaintea marilor plecări…” Nu ştiu câţi îşi amintesc de acest capitol din „Cavalerii florii de cireş”, primul volum din seria Cireşarii. Înfiorarea sufletului în noaptea dinaintea marilor plecări. La vremea la care l-am citit eram prea mic ca să mi se dea voie să visez măcar la mari aventuri, aşa că l-am citit plictisit şi frustrat, bănuindu-l de false promisiuni. Si uite că, peste ani, singurul lucru pe care mi-l amintesc dintr-o carte citită în copilărie sunt parfumul aventurii accesibile şi acest pasaj, al nopţilor albe de dinaintea marilor plecări.
Când viaţa îţi este programată în cel mai mic detaliu de dinainte să ştii să citeşti, când în vacanţă poţi pleca doar cu familia, când la facultate te muţi în apartamentul cumpărat de ai tăi cadou că ai intrat, când prima zi la serviciu e în biroul părinţilor, iar plecatul în altă ţară e la jobul aranjat de tata la Londra, aceste plecări nu îţi pot procura nici un fior. Şi de aceea sunt irosite.
Ce am descoperit e că marile plecări nu sunt plecările departe sau cele pe termen lung, ci plecările în altă lume. În lumile pe care nu le cunoşti şi pe care abia aştepţi să le descoperi, în lumile în care speri că îţi vei găsi inima, sau sufletul, sau mintea, sau, mai important, sensul. Lumi despre care ştii sau doar bănuieşti că sunt acolo şi despre care nu ştii dacă sunt aşa cum le-ai fantasmat în minte, dacă te vor place, dacă te vor primi, dacă te vor accepta, poate chiar adopta sau dimpotrivă respinge. Sau, mai rău, suge înăuntru, folosi până la golire şi scuipa afară. Năluci binevoitoare sau duhuri rele.
Pentru cei cărora li s-au refuzat sistematic propriile mari plecări, pentru noi cei prea bătrâni pentru a mai sta cu inima cât un purice aşteptând să sune ceasul deşteptător, pentru cei care au ratat starturile sau simt că sunt alergători de frunte într-o cursă care nu le aparţine, există un remediu banal. Arta. Fără semnul exclamării, fără teaser, fără campanie publicitară. Un remediu banal, dar esenţial.
Ei bine, pentru noi ăştia frustraţii şi nemulţumiţii de nici noi nu ştim ce, se organizează din când în când nişte caravane medicale numite, ca să nu ne speriem, Festivaluri. E un termen destul de pretenţios, admit, dar unii dintre noi nu ne lăsăm uşor sufletele pe mâna unor necunoscuţi, aşa că preferăm să amânăm la nesfârşit pansarea, până când rana devine cu adevărat dureroasă. Aşa că se organizează aceste Festivaluri, în care ni se aduc doctori de tot felul de dureri ale minţii şi sufletului.
Săptămana aceasta, de exemplu, începe la Suceava un Festival de teatru. Că vorbeam de nopţi dinaintea marilor plecări. Ei bine, am aflat că în spatele cortinelor de la intrarea în sala teatrului a fost instalat un dulap. Un dulap tip Narnia. Treci de perdea în fiecare seară în altă lume. Unsprezece zile de vizitat planete diferite, fiecare cu povestea ei, cu şoaptele ei. Cred că e chiar mai mult decât a călătorit Micul Prinţ. Interesant gând, să ţi se ofere şansa de a fi din când în când Micul Prinţ …
Ţi se face inima cât un purice. Ca de fiecare dată când credeam că am pornit în viaţă. Un caleidoscop de lumi, o miriadă de vieţi de încercat. I se spune clişeatic „magia teatrului”. Începe odată ce treci de cortina dintre foaier şi sală.
Mi-au spus că sunteţi asteptaţi.
Dinel Dumitru Teodorescu
