Obsesii şi furii
Şi frustrări. Şi lehamite. Şi neputinţă. Şi lipsă. Mare lipsă. De cultură. De educaţie. De arme în lupta cu ignoranţa şi pasivitatea. Cu clişeele. Cu festivismul. Cu cifrele. Cu comasarea. Cu desfiinţarea. Cu anihilarea. Cu şmecherismul. Cu discursurile sforăitoare. Cu închiderea unui ochi. Şi apoi a celuilalt. Cu imposibilul. Cu moartea neuronului. Cu oboseala. Cu peticeala.
Da. Ne întoarcem la discuţia despre cultură şi educaţie. O obsesie. Şi o mare tristeţe. Pentru că n-avem. Şi orice efort de a face ceva în sensul ăsta urmează a fi strivit fără remuşcare. Domenii neesenţiale. Crize peste crize. Medicale, sociale, geopolitice. Nu e treaba noastră. Să curgă berea rece să împingă micul sfârîitor. Că dacă e cald, e vacanţă. Vacanţă de la a gândi, de la a acţiona. E clar: ăştia din cultură sunt veşnic nemulţumiţi. Fiecare cu bula lui. Vrei să înveţi? Învaţă! Ce? Te opreşte cineva? Dacă vrei o faci oricum. Nu? Pe vremea mea… Vrei cărţi? Cumpără-ţi! N-ai bani? Du-te la bibliotecă! Acum! Repede! S-ar putea ca mâine să nu mai ai bibliotecă! Da. Tu ăsta din oraşul ăla mic în care abia, abia a început să mişte ceva. Că acolo sunt banii groşi, la instituţiile culturale mici, care nu au 50 de angajaţi. Nu te-ai fi gândit. Nu. Că n-ai imaginaţie. Nu-i bani. Ştim că avem cu toţii tablete şi conexiune la internet. O să citim în draci cărţi digitale. Vrei să mergi la un spectacol de teatru? Ce prostie. Nu-ţi trebuie. Nu vezi teatru în fiecare zi? La muncă? Pe stradă? La TV? Nu ziceau unii deştepţi că viaţa e teatru? Păi vezi? Mai zicea unu’ că viaţa e vis. Vis, vis, dar ce coşmar. Intelectuali. Nu te poţi baza pe ăştia. Cum spuneam. Niciodată mulţumiţi. Niciodată n-au certitudini. Doar întrebări. Dileme existenţiale şi filosofice. Revoltă şi rebeliune faţă de sistem. Orice sistem. De artişti nici nu mai are sens să mai amintim. Plini de întrebări şi îndoieli. Întrebările nasc probleme. Păi probleme n-avem noi? Ne mai trebuie şi ale lor? Ar trebui să ne oprim din trăit, să ne aşezăm pe o bordură şi să gândim, şi să gândim. Şi nimic bun nu iese din asta. Că nu mai prăşeşte nimeni rândurile de barabule. Şi din ce trăim? N-au zis bine ăia de au zis? Neesenţiali.
Mai sunt unii nebuni, care nu şi-au găsit nici o utilitate în viaţă şi se joacă de-a arta şi cultura, şi alţii care stau toată ziulica şi fac scenarii, prognozează viitorul. Care viitor, bre? Că n-avem decât ziua de azi. De aia, ăia înţelepţi de la cârmuire au înţeles că nu ne trebuie strategii. Ce cuvânt urât. Ce strategii? Ce să plănuieşti?
Ce să prevezi? Lasă că facem o festivitate. Să se vadă de pe lună şi să dea bine pe reţele. Că acolo suntem toţi. Ziua culturii. Ziua lecturii. Ziua teatrului. Ziua limbii române. Ziua dacului cel mai dac. Ziua lui Ştefan. Ziua tradiţiei. Ziua ta. Suntem plini de zile. 365 de zile. Sunt sigură că în fiecare sărbătorim ceva. Cu fast. Cu discursuri. Şi coroane.
Acum înţeleg! În fiecare zi mai îngropăm ceva. Şi nu era greu de înţeles. Ceva e putred în Danemarca! Şi pute. Dar dacă dăm cu fum de grătar nu se mai simte aşa tare. Şi suntem cu toţii mulţumiţi. Ca fraţii. O comunitate. Prost Shakespeare. Că n-a avut imaginaţie. L-a chinuit şi încă îl mai chinuie culturiştii de serviciu pe Hamlet cu dileme existenţiale. Când totul s-ar fi sfârşit bine cu o chermeză. Cui îi trebuie Shakespeare? Cui îi trebuie Cehov? Cui îi trebuie tragedia antică? Ionesco? Becket? Poate doar să aprinzi focul la grătar.
Literatură. Teatru. Reviste de specialitate. Muzică. Să punem totul pe foc! Să stârpim speciile astea de artişti sugători de bani din bugetul patriei. Asta da strategie. Să nu zică lumea rea că n-avem.
Unii mai naivi şi fără imaginaţie şi-ar dori să prindă în viaţa asta o strategie de dezvoltare culturală, economică, socială. Să ştii dracului o direcţie, un plan de acţiune. Că deh, nu suntem toţi spontani. Şi de atâta făcut bici din căcat şi să mai şi plesnească, au obosit. Şi degeaba zic iar şi iar gurile rele că sunt modele de urmat, că nu trebuie să inventăm noi nimic. Păi ce, noi suntem plagiatori? Noi copiem pe alţii? Ce dacă unii fac bani din cultură? Ce dacă fac turism cultural? Ce dacă şi-au dezvoltat infrastructura de transport, de cazare, de crăpelniţă? Ce dacă zic pe cifre cât de bine le merge?
Păi n-avem noi cifre? Nu ne lăudăm noi cu ele? Nu suntem noi cei mai tari? Cei mai mari? Cei mai? Nu ştim noi să numărăm? Păi numărăm tot? Pristanda ştie! Şi am învăţat cu toţii. La fel o să le numărăm şi după comasare/desfiinţare. Două colea, una icişa. Pune pe hârtie. Toate. Cele mai bune, mai frumoase, mai eficiente. Dacă e pe hârtie e sfânt. O să crească cultura şi educaţia ca după ce trece prăşitoarea cu fertilizarea. Că deh, progres! O să rămână aroma de gunoi de grajd, dar şi cu aia te obişnuieşti.
Hai ăştia cu imaginaţia, cu creativitatea, cu scenariile, cu întrebările aducătoare de soluţii, cu revolta! Luaţi cu suplimente nutriţionale, culturale (care de unde mai găsiţi) că lupta la baionetă e lungă şi obositoare. Şi pare că nu se va sfârşi niciodată. Restul, să ne spuneţi dacă se aprinde bine focul cu Insertul, că dacă nu, să luăm măsuri.
Luana Popa
Optimism? Sigur, cu plăcere!
DUMITRU DINEL TEODORESCU
După ce am citit articolul Luanei, am zis să mă repoziţionez. Că de obicei eu eram cel cinic. Şi acum sunt lăsat să spun eu că staţi, uite, se poate, totul va fi bine. Entuziaştii vă salută!
Dar ştim că viaţa culturală în România contemoprană e ca în arenele romane antice. Spectaculoasă, dar scurtă. Cu opţiunea plecării. Măcar atât. Uite, luaţi interviul lui Adrian Neamţu (Nino pentru prieteni), de mai sus. El este în nucleul de bază al trupei de foc şi reconstituire medievală de la Suceava. Da, ştiu că nu vă amintiţi exact cum se numesc. Au peste 10 ani de activitate, deci aveţi timp. S-au format în Suceava. Sunt ai noştri. Oare?
Nino e din Sibiu. S-a mutat la Suceava pentru a fi aproape de trupă. Vă imaginaţi ceva mai stupid de atât? Face reconstituire medievală şi spectacole de foc de 18 ani şi intenţionează să facă în continuare. Că deh, nu se teme de comasare! Sunt independenţi. Trebuie doar să facă asta după program şi, dacă are de mers în festivaluri sau de susţinut spectacole, trebuie să îşi ia zile de concediu, că jobul full-time e în IT, unde e programul mai lejer, nu în cultură, unde doar îşi cheltuie entuziast veniturile. Nu ia nici măcar un onorariu de participare, că trupa trebuie să crească, să se doteze continuu, să dezvolte producţii noi. Pentru că, atunci când speră că ajung la nivelul dorit, să li se spună că e cam scump. Dar nu mai insist. V-aţi convins de la începutul alineatului că îşi merită soarta.
La urma urmei, ce trebuie atâtea chestii ca să vă jucaţi de-a cultura? O sabie de lemn nu ajunge? Şi mai şi arde! Teatru, spectacol medieval şi spectacol cu foc, trei în unu’, totul eficient. Nu eraţi voi cu miturile şi simbolismul? Ce naiba, luaţi cu entuziasm tradiţional. Să nu îl murdărim cu tocmeli financiare.
De fapt asta a avut întotdeauna România, prin cei mai destoinici reprezentatnţi ai săi, mereu în vedere: să nu pătăm cultura cu aspecte financiare. Să nu maculăm principiul. Desfiinţăm instituţiile de cultură mici, apoi cele mijlocii şi apoi le micşorăm pe cele mari. Şi de la capăt. Alea publice. Că neinstituţionalizaţii, n-avem nimic cu ei. Sunt buni parteneri când vrei să faci şi nu ai buget. Să zică careva că nu există strategie culturală! Ne ocupăm în prima fază de cultura vie. Odată stinsă aceasta, ne ocupăm şi de muzee şi restul. Că se vor găsi nişte Mecena privaţi să preia în păstrare dezinteresată operele mobile, iar pentru patrimoniu să ne dea UE bani, că e al nostru, dar să preia şi ei din povară, că nu noi i-am salvat de otomani?
Să simplificăm totul până la steag şi preş fermecat. Steagurile Eminescu, Porumbescu, Brancuşi le spălăm în fiecare Ianuarie şi mai merg o tură. De fapt, planul e că trebuie să mai meargă vreo sută de ani, să n-avem noi treabă. Apoi îi vom trece la categoria medieval. Băgăm momentan, frumuşel, cultura sub preş. Că aşa se scoate deficitul bugetar, cu incursiuni chirurgicale pe unde se învârt banii grei.
Haide, că v-am lăsat timp: ştiţi cum se numeşte trupa „noastră” de foc, de la Suceava? Nu, nu au avut spectacol cu foc anul ăsta la Festivalul medieval. Doar tabără medievală. Şi acolo au alt nume. Nu, nici unul ? Chiar dacă nu ştiţi, e ok, aveţi timp, că ei vor face în continuare. Se vor lăuda poate copiii voştri peste vreo 20 de ani cu nume din astea pe care noi nu le ştim, după ce vor deveni celebre în alte părţi.
Între timp, să nu aprindă nimeni lumina. Consumă şi nu ne permitem.
Dinel Dumitru Teodorescu
