Jos cu risipa!

Haideţi că a trecut vara. Să ne apucăm de treabă, zic. Că ne-am jucat cu idei şi jumătăţi de măsură, dar între timp deficitul bugetar creşte şi trebuie luate măsuri.

Pe la începutul verii, într-o dimineaţă, un om a avut o idee. Şi, de atunci, un întreg domeniu, că industrie nu îi putem spune, are coşmaruri.

Este cunoscut: când sunt bani la buget, nu sunt bani la cultură. Când nu sunt bani la buget, se iau bani de la cultură. Este un model economic bine cunoscut şi experimentat impecabil de la Marea Unire încoace. De aceea Caragiale a murit la Berlin, Ionesco în Franţa, Vişniec s-a pensionat la Paris, iar cu ocazia Timişoarei Capitală Culturală Europeană evenimentele cap de afiş pe acest an sunt expoziţiile Victor Brauner şi Constantin Brâncuşi, cu lucrări aduse de peste tot dinafara României, pentru prima dată în România. Şi nu pentru că „ne-au furat străinii”, ci pentru că aceşti artişti au plecat din România. Întrebarea care se pune, şi se pune îndeobşte de fiecare dată când un român pleacă la lucru în străinătate, este „Dar aici ce-i lipsea?”. Chiar aşa, aici ce le-a lipsit? De ce toţi, deşi s-au revendicat ca români şi au creat continuu alimentaţi de nostalgia ţării, au trebuit să plece pentru a se exprima?

Odată pusă această întrebare, răspunsul trebuie căutat pe mai multe paliere.

Primul, cel de bază, este: cum poate trăi un artist? Modelul românesc este să primească o slujbă undeva la o instituţie subordonată Primăriei, Consiliului judeţean sau, cei mai norocoşi, Ministerului Culturii. Sau orice altceva, ce contează? O direcţie pentru cultură, o Bibliotecă, ceva la o şcoală, Ansamblul folcloric, Muzeu, Teatru, unde există, o Şcoală populară de arte, iarăşi, unde există. Să facă ceva acolo şi să zică mulţumesc la şeful. Asta, bineînţeles, dacă are noroc şi protectori în viaţă. Dacă nu, în privat sau penurie pe cont propriu.

Al doilea este: odată produsă arta, ce facem cu ea? Nu avem unde o expune, deci nu îşi aduce beneficiul comunitar scontat, în sensul că noi, publicul, nu o vedem, deci nu evoluăm nicicum mental şi conceptual, iar artistul rămâne necunoscut la el acasă. (Lipsa brandurilor artistice duce la o lipsă a brandului de ţară. Ori, cum România nu este şi probabil nu va fi repede un imperiu prin hard power, soft power-ul este tot ce ne-ar putea ajuta să ne afirmăm în afara graniţelor. Asta aşa, ca să ne validăm pretenţiile de popor ales.) Ceea ce face ca, logic, să nu avem o piaţă pentru Artă în România. Artiştii de succes îşi vând operele în străinătate şi efectul pervers este că am ajuns să nu avem alt mod de a evalua succesul şi valoarea unui artist decât astfel: e cunoscut afară? Că noi cum să ştim dacă e ceva de capul lui sau nu?

Al treilea ar fi că, urmare a celor expuse mai sus, ajungem să realizăm, cu stupoare, că nu avem cultura, experienţa şi mecanismele necesare propriei evaluări. Adică îţi place sau nu? Şi, mai ales, de ce? Sunt convins că majoritatea românilor, pentru că nu au văzut nici o altă pictură decât peisaje, flori şi, în cel mai fericit caz, care cu boi din manualele vechi, puşi în faţa unei lucrări a lui Brauner, ar decreta că aşa ceva face şi cel mic al lor cu cariocile pe perete. Şi ar râde uşuraţi că, în ciuda mâncătorilor de ciuperci ca mine, nu au pierdut nimic în acest domeniu.

Arta încă este infantilă, deci ei, oameni maturi, nu pierd nimic neconsumând-o. Ce să înţeleagă la un suprarealist? Ori lipsa de expunere la artă cât mai vie şi mai variată nu face decât să strângă pereţii peşterii în jurul cetăţeanului.

Pare că s-a închis un cerc? Or fi avut oare un astfel de fir logic şi ăia de au plecat, un fel de presimţire a sufocării de la capătul cercului? Sau au ajuns acolo şi au evadat cu un ultim suflu?

Ei bine, omul nostru cu ideea de la începutul verii, analizând aceste simptome, a întrezărit soluţia. Una la mână că, recunosc şi ăştia din cultură, aceasta nu e foarte monetizabilă în România. Până să o facă trebuie investiţi bani şi creată sau dezvoltată infrastructura legală, instituţională şi fizică şi, ca de obicei, nu ne permitem un astfel de lux. Aşa că, dacă tot nu ne dezvoltăm, hai să ne restrângem. Scuze, să eficientizăm. Dar nu oricum, ci cu cap.

Decât să ne irosim în atâtea domenii artistice şi toate să se plângă că nu au destule resurse, nu mai bine am comasa totul în, să zicem, Direcţia judeţeană pentru cultură, finanţată de la Consiuliul Judeţean şi subordonată Ministerului Culturii? Un fel de Prefectură culturală? Ce, muzica folclorică nu foloseşte tot instrumente, precum muzica de cameră şi fanfara? Opera nu e un teatru cântat? De ce să nu se poată face împreună, cu resurse puse la comun? Arta plastică o dăm de-o parte, pentru că suntem ecologişti. Să mai şi reciclăm, că nu vrem să creăm mai multă plasticitate decât este deja pe lume, să nu alimentăm încălzirea mentală. Iar pentru pictură şi de ăştia cu fotografia găsim un hol liber. Facem vernisaj, frumos şi am rezolvat şi cu artele vizuale.

Plus că, aşa, putem alege (bine, alege pentru noi Responsabilul local cu cultura, că el e specialist) care artişti înţeleg frumosul, aşa cum trebuie el înţeles şi care nu. Cei care înţeleg vor găsi loc în aceste structuri, iar cei care nu, nu. Cultura va deveni aşa mai unitară, mai coerentă, ca un proiect de ţară (şi de guvern). Comasarea va aduce şi sinergii între arte şi va şi curăţa grâul de neghină. Fiecare Responsabil local cu cultura va fi, bineînţeles, o personalitate recunoscută. Un criteriu de propus ar fi să găsim pe cei cărora li se spune Maestre în oraşul lor. Cineva pe care faima în comunitate îl recomandă ca artist. Dacă e din zona muzicii, foarte bine, se vor dezvolta mai bine cântările, dacă e pictor, va fi holul mai mare, iar dacă e din zona artelor spectacolelor sau a literaturii, atunci cu atât mai frumoase vor fi festivităţile culturale publice pe care le va organiza sau măcar discursurile asociate acestor frumoase evenimente. Totul în profundă armonie cu viziunea conducătorilor noştri, pentru ca întreaga societate să fie, cu ajutorul şi prin cultură, mobilizată într-o singură direcţie, nu să facă toţi ce îi taie capul pe bani publici.

Odată ce şi-a conturat în minte această strategie culturală pentru ţară, de lipsa căreia se plâng toţi de ani de zile, singurul regret pe care vizionarul nostru l-a avut a fost că economisirea unui procent din nimic tot nimic e. Dar măcar, după atâta timp de rătăcire, vor privi toţi oamenii de cultură spre acelaşi ţel. Pe măsură ce schiţa pe hârtie o ordonanţă de comasare / desfiinţare a instituţiilor de cultură mici, cele care papă resursele ţării, a început parcă să simtă vibraţia sinergiilor creatoare date de structurarea în mari instituţii, puternice şi pitoreşti, cât mai centralizate şi mai disciplinate, a domeniului cultural. Şi vibraţiile au devenit ca o muzică, o, cum să o defineasca cât mai fidel? O Cântare a României!

Dinel Dumitru Teodorescu

Timişoara 2023
Festivalul European de Teatru Eurothalia
Expoziție Fotografia în Teatru

LUANA POPA

Festivalul European de Teatru Eurothalia: Teatru contemporan // Schimb de idei // Spațiu deschis // Explorare // Comunicare // Chestionare // Experiment // Dialog // (Re)imaginare // Critică // Actualitate // Spațiu civic // Performance // Multiculturalitate // Integrare // Sensibilitate // Întâlnire // Participare // Interdisciplinaritate // Societate // Dezbatere // Schimbare (Eurothalia.ro) O serie de cuvinte care descriu fără prea multă pompă un concept cu un întreg univers structurat în spatele lui. Sau cum să spui mult cu puţin.

Festivalul European de Teatru Eurothalia organizat de Teatrul German de Stat Timișoara se desfăşoară în perioada 20-30 septembrie şi face parte din Programul Oficial Timişoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii. Anul acesta, pe lângă selecţia foarte atent gândită a celor 11 spectacole, organizatorii au pregătit o primă ediţie a expoziţiei Fotografia în teatru, „venind astfel în completarea motto-ului Perspective din acest an printr-un apel deschis destinat fotografilor profesioniști sau amatori, indiferent de vârstă sau experiență.”

Expoziția își propune, spun organizatorii, să promoveze arta fotografică și teatrul prin explorarea diferitelor perspective asupra teatrului prin obiectivul fotografilor și prin demonstrarea legăturii dintre artele spectacolului și mediul fotografiei prin intermediul celor trei teme propuse: Fotografii de spectacol, fotografii din culise și fotografii care evidențiază impactul teatrului asupra comunității.

Juriul, format din 3 membri, Andrea Wolfer (curator al festivalului), Corina Fratuţescu (expert marketing) și Ovidiu Zimcea (fotograf / videograf) a ales finaliștii printre care cu mândire şi fără nici o modestie ne aflăm şi noi (subsemnata şi Dinel Dumitru Teodorescu), alături de Albert Dobrin, Andreea Eva Herczegh, Carol Hrubi, Denisa Neaţu, Eliza Jilav, Elizabeth Mihai, Emanuel Floris, Luiza Puiu, Mihaela Tulea, Oana Stoian, Vlad Dumitru şiVolker Vornehm.

Din 131 de fotografii au fost selectate 30 care vor putea fi văzute în foaierul Teatrului German de Stat Timişoara începând cu 18 septembrie 2023.

Oare cum se ajunge de la Suceava la Timişoara?

Luana Popa