Spaţiul.

Intri în muzeu, galerie, spaţiu expoziţional. Ţi se opreşte respiraţia. Şi apoi se reia. Cu un al ritm. Un ritm special. Şi inima bate altfel. Organismul tău se repoziţionează până la nivel celular. Se adaptează la spaţiu. Îţi imprimă un ritm al respiraţiei, al paşilor. Ca să te lase să vezi tot. Să ţi se imprime în ADN. Să îl poţi lua cu tine în momentul în care vei păşi din nou în lumea de dincolo de uşa care ţi-a permis accesul. Un spaţiu impresionant. Nu doar prin grandoare, căci nu te striveşte mărimea lui, ci prin fluiditate, prin graţia luminii care pătrunde pe nici nu ştii unde, prin subtilul detaliilor. Ţi-e greu să urmăreşti traseul, pentru că asta înseamnă că părăseşti o zonă din care nu ai vrea să mai ieşi. Ai vrea să rămâi acolo şi să-ţi desenezi în minte fiecare lucru şi fiecare absenţă a unui lucru. Nimic nu e în plus. Nimic nu e în minus. Şi totuşi te mănâncă curiozitatea să vezi ce mai e, ce urmează, cum ar putea să te seducă mai mult decât a făcut-o deja? Şi cu un amestec de teamă că nivelul aşteptărilor nu poate fi depăşit şi cumva cu liniştea că dacă asta e tot ce era mai impresionant, eşti asigurat, păşeşti mai departe cu un soi de evlavie. Şi nu eşti dezamăgit nici o clipă. Prin spaţiile vitrate se păstrează o legătură simbolică cu lumea de afară şi sub influenţa energiilor spaţiului priveşti neîncrezător la lumea care trece nepăsătoare prin faţa ferestrei de la nivelul solului. Cumva şi ei par o instalaţie, devin un performance artistic şi dintr-o dată, pusă astfel în context şi banalitatea vieţii cotidiene pare să aibă un sens şi capătă dimensiune de simbol. Nici nu contează unde e spaţiul ăsta. Acum e în mine.

Spaţiul personal. Spaţiul vital. Spaţiul expoziţional. Spaţiul artistic. Spaţiul de lucru. Spaţiul de odihnă. Spaţiul public.
Sunt spaţii care inspiră şi spaţii care înhibă. Spaţii care te deschid şi spaţii care te închid. Spaţii creatoare şi spaţii castratoare.
Oamenii au nevoie de spaţiu. Un spaţiu ideal. Sau cel puţin un mediu adecvat. Care să-ţi permită să respiri, să vezi, să te mişti. Arta are nevoie de spaţiu. Cultura are nevoie de spaţiu. Spaţii de creaţie şi de învăţare. Spaţii de experiment.
Spaţiul, indiferent de dimensiunea lui, de dotările sau lipsa lor, poate fi împrietenit, îmblânzit. O clădire de birouri rece şi indiferentă prin natura ei utilitară poate deveni un spaţiu prietenos şi simbolic printr-o simplă schimbare de perspectivă. O expoziţie de artă vizuală. Acolo unde nu te aştepţi.

Pe casa scării pe care de obicei urci plictisit şi obosit de rutina stresului zilnic, enumerând liste şi termene limită. Şi privirea ţi se opreşte într-o fotografie, un desen, o sculptură. Spaţiul îşi schimbă energia. Pentru că arta asta face. Te trezeşte. Te activează. Aşa a prins viaţă un proiect – Pereţii prind viaţă al Asociaţiei Un Concept Luna. Şi fiecare proiect te face să te gândeşti la altul şi tot aşa. Te lasă să visezi cu ochii deschişi. La un spaţiu al tău. Un spaţiu primitor şi prietenos care să permită viselor să se desprindă din imaginaţia proprie şi să zburde cai verzi pe pereţi, să creeze universuri care mai de care mai interesante şi mai bizare, unice şi irepetabile, experienţe care să ţi se lipească de suflet şi să-ţi mai sufle în pânze când te blochezi pe apele atât de liniştite şi de nemişcate ale lui nu se poate.

Ne smulgem puţin din Valea Plângerii în care pare că alunecăm cu recurenţă când neuronii încep să se ia la întrecere amintindu-ne de toate lucrurile frumoase pe care le-am văzut/trăit aiurea prin lume, mai departe sau mai aproape. Pentru că da, n-avem spaţii de creaţie, n-avem spaţii expoziţionale, n-avem suficiente spaţii culturale. Şi cele pe care le avem sunt în pericol să dispară. Şi atunci vine întrebarea: ce putem face noi? Eu? Un eu generic în care sper să se absoarbă cât mai mulţi neliniştiţi. Să devenim din bule individuale o masă care să (re)cucerească spaţii.

Aşa că, din vis în vis, mai speli un geam, mai dai cu mopul şi îţi dai seama că e aproape, aproape realitate. Spaţiul. Capătă contur. Pereţii sunt complet desenaţi. Razele de lumină înlocuiesc sistemele de iluminat (deocamdată). Dar auzi freamătul cailor verzi ce se pregătesc să zburde liber şi neîngrădiţi. Şi le dai drumul. Îi laşi să se zburătăcească prin spaţiu. Ca să observi toate locurile şi toate popasurile. Ca să ştii unde pot fi puşi în valoare cel mai bine. Unde îi ascunde lumina, unde îi ascunde umbra, unde e loc de odihnă şi tras totul în suflet, unde e locul de schimbat priviri, unde e locul de schimbat vorbe. Care e traseul pentru povestea pe scurt şi care e drumul cel lung şi tihnit.

Aşa pregătim noi un spaţiu. Dintr-un vis depănat într-un cilindru şi un vis rumegat în semicerc. Cu nişte cai verzi zbenguiţi pe pereţi, cu nişte raze de lumină, un mop şi încă nişte incantaţii de rugat geamurile alea mari sa se spele singure (la care sigur spunem ceva greşit, că nu prea funcţionează).

Apoi, dintr-un vis şi-un spaţiu s-au făcut două. Doar că acolo avem altă reţetă şi o altă geometrie. Şi geamurile sunt un pic mai curate (n-am folosit incataţia).

Nu vă dau încă harta ca să nu năvăliţi şi să ne prindeţi cu caii prin vecini, dar v-am anunţat că vi se pregăteşte ceva. Să înceapă să crească curiozitatea şi dorinţa de a ne întâlni şi a croşeta idei în spaţii noi. Noi le îmblânzim şi voi le împrieteniţi.

Luana Popa