Iaca şi la ce ajută?

Suntem încă la Festivalul Internaţional pentru publicul tânăr Iaşi. Astăzi se încheie ediţia de anul acesta. Cu acel sentiment de melancolie în faţa lucrurilor care se sfârşesc, să bifăm totuşi nişte aspecte care, cel puţin la nivel personal, consider că contează :

Intersecţia culturilor

Cum se spune o poveste în Spania, Ungaria, Mexic, Maria Britanie şi în alte părţi ale lumii? Şi ce poveşti se spun? Despre ce vorbesc ele? Ce-şi propun creatorii? Şi apoi cum arată ele pe scenă în lumina reflectoarelor? Cum arată păpuşile/marionetele? Cum se joacă ele cu imaginaţia celor care le privesc?

Mexic: O familie de vampiri şi băieţelul lor care nu are aceleaşi interese şi bucurii cu părinţii şi colegii lui. Nu poate să zboare, e sperios şi nici cursurile speciale nu-l ajută. O poveste despre căutarea identităţii, moduri de adaptare la o lume la care nu simţi că aparţii, cu aventuri şi frici învinse, cu final fericit – se descoperă pe el insuşi şi descoperă şi acceptarea.

Ungaria: Întuneric. Raze de lumină care subliniază mişcarea delicată şi graţioasă a unor păpuşi mititele, dar atât de vii că nici nu-ţi vine să crezi că viaţa lor vine din mişcările blânde şi pline de candoare ale celui care le-a creat. Un magician care doar prin mişcarea micilor lui creaturi spune poveşti care hipnotizează. Nici un cuvânt. Doar un gest, un gest mic şi un univers imens.

Marea Britanie: Ridichea Uriaşă. Ştim şi noi o poveste. E un pic la fel şi un pic altfel. O poveste construită din lână împâslită şi muzică live, două artiste care par doi spiriduşi jucăuşi, o întreagă lume pe care o povestesc şi o ilustrează. Nimic nu pare să le pună în încurcătură şi sub vraja lor publicul contribuie la ţeserea întâmplărilor, la găsirea Piticului Rădăcinilor şi împlinirea dorinţei fetiţei de a participa la Festivalul Luminilor.

Spania: Un hotel de lux. Un majordom. O doamnă pretenţioasă. Un clopoţel. O artistă care a creat două personajele de o expresivitate care cucereşte. O poveste despre aşteptări, despre etichete, despre prietenie şi însufleţire. O poveste care se cuibăreşte într-un loc special din tine chiar şi după ce clopoţelul anunţă închiderea.

Sunt convinsă că, indiferent de naţionalitate, ochii vorbesc aceeaşi limbă. Se fac mari, strălucesc în întuneric cu o lumină specială şi privesc cu interes şi în faţă şi înăuntru. Poveştile cresc împreună cu cei care le aud/le văd/le iubesc. Privirea vie a unei marionete poate fi de o tandreţe infinită şi-ţi poate schimba cu totul traseul interior.

Luana Popa

Întâlnirea profesioniştilor

Da, festivalurile de orice fel ar trebui să fie o şcoala vieţii pentru toţi profesioniştii. Acolo vezi ce fac alţii, evaluezi din exterior ce îţi place şi ce nu. Dacă, precum la Iaşi, majoritatea participanţilor sunt cazaţi în acelaşi hotel, o lume de posibilităţi se deschid : micul dejun sau liftul devin o excelentă ocazie de networking. Poţi îndrăzni să vorbeşti sau să te aşezi la masă cu oameni pe care îi admiri şi cu care, astfel, te poţi cunoaşte personal. Poţi să te înghesui în faţa cafetierei şi, ca din întâmplare, să te întorci şi să-l „recunoşti” pe George Roşu, cu care să abordezi o discuţie despre ultima sa postare în Jurnalul de festival. Sau poţi aborda aceeaşi strategie cu actori, actriţe, regizori, regizoare sau alţi membri ai teatrelor din Bucureşti, Cluj, Arad, Tg Mureş, Craiova, Constanţa sau din vreuna din cele o mie de ţări străine participante, pornind de la spectacolul lor. Să fiu student la Teatru aş plăti un dejun la hotel numai ca să intru relaxat şi să vânez o dimineaţă oameni interesanţi.

Dar unde cred că excelează acest Festival, care prezintă întreaga zi spectacole pentru publicul tânăr şi matur, iar seara pentru publicul matur, este aportul de entuziasm, energie şi mai ales posibilităţi pentru tinerii studenţi ieşeni la teatru şi mai ales pentru cei de la păpuşi. Festivalul aduce vrăjitori care pot insufla viaţă în orice şi, mă gândesc, cât de magic poate fi pentru un student de anul întâi la păpuşi să vadă în prima sa săptămână de facultate atâtea feluri de spectacole, atâtea tehnici şi să poată vorbi direct cu păpuşarul care le-a gândit, folosit, uneori inventat ? Am văzut privirea aprinsă a unor astfel de studenţi şi m-am emoţionat la gândul că în această privire se vedea că lumea pe care au descoperit-o în festival era mult mai interesantă decât cea pe care probabil şi-au imaginat-o când au decis să dea la teatru la secţia păpuşi.

În acest sens, faptul că un întreg modul al festivalului se desfăşoară în Sala de spectacole a Universităţii de Arte George Enescu este fantastic. Aici au venit spectacole invitate ale studenţilor din Universităţile de profil. Spectacole de studenţi găzduite la studenţi. Nu voi bănui că studenţii şi studentele ieşene care anul acesta au umplut sala erau acolo doar pentru a fura tehnici de la universităţile concurente, dar studierea hipnotică a unui actor, actriţe, chiar dacă făcută din motive foarte neprofesionale, pot aduce un aport profesional de necontestat. Totul poate fi educaţional, dacă mintea şi sufletul rămân deschise. Dar, cum nu mai suntem studenţi, de ce ar interesa aceste spectacole un public mai vast decît cel de şcoală ? O întrebare legitimă, la care eu am găsit răspunsul acum mulţi ani, la un festival dedicat doar şcolilor de teatru. Nu vă ţin un discurs, ci vă întreb astfel : dacă ar fi să trebuiască să alegeţi între un spectacol cu vreun nume arhicunoscut, eventual chiar one-man-show de brand şi un spectacol cu care nişte studenţi ies de la ei de la şcoală şi merg undeva în lume să îl arate, care credeţi că merită văzut mai mult? Care are probabilitatea mai mare să dea absolut tot cât poate da, apoi să mai stoarcă puţin extra din sine? Care credeţi că mizează mai mult pe validarea şi admiraţia publicului decât pe biletele vândute ? Care credeţi că e mai mult despre artă şi mai puţin despre o bifă la CV, la relaţii sau la portofel ? Întrebarea nu e ipocrită şi, cred eu, răspunsul nu e chiar evident. Cum intuieşti care sunt spectacolele cu adevărat mari şi care cele mici, când trebuie să alegi între două spectacole despre care nu ştii nimic şi care se suprapun? Vă las deocamdată în această luptă a propriilor prejudecăţi.

Dinel Dumitru Teodorescu

Afişul de teatru

Dacă ar fi să faci un exerciţiu şi să-ţi răspunzi la întrebarea: care este primul afiş care-ţi vine în gând?, ai avea un răspuns? Ar fi ultimul pe care l-ai văzut? Al cui era afişul? L-ai ţinut minte pentru că era de bine sau de rău? Astăzi, în drum spre şcoală/serviciu/cumpărături sau oriunde te-au purtat paşii ai văzut vreun afiş? Suntem în stare să mai vedem, să mai distingem, să mai decupăm ceva demn de interes din asaltul vizual zilnic?
Discuţia pe această temă poate fi foarte lungă şi obositoare, pornind despre cum se face la noi (România) şi cum se face prin lume, şi continuând cu cine o face şi când, e necesar sau nu, ce forme poate lua şi cum se face afişajul. Se mai fură afişele alea faine tare? Mai trezesc ele interes? Expoziţia de afişe de teatru elveţiene din cadrul Festivalului Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr poate fi un răspuns la multe întrebări, unele formulate deja, altele încă nu.
În alte părţi ale lumii, realizarea unui afiş, cu atât mai mult a unuia de teatru, este o artă. Reunite în expoziţie, afişele vorbesc singure despre identitate vizuală, simplitate, forţa mesajului, impactul vizualului (grafică, fotografie, etc) în construcţia imaginii de ansamblu, echilibrul dintre emoţie, mesaj şi informaţie, dintre ce şi cum transmitem. Şi un gând mă bâzâie din nou: afişul nu e proces verbal.

Luana Popa