Ceci n’est pas… du théâtre

Ăsta nu e teatru! Ce este teatru? Ce nu este teatru? Teatrul oglindă, teatrul ilustrativ, teatrul dilemă, teatrul întrebare, teatrul divertisment, teatrul confirmare, teatrul confortabil, teatrul disruptiv, teatrul intrusiv, teatrul interactiv, teatrul spumos, teatrul politic, teatrul sărac, teatrul surpriză, teatrul nou, vechi, clasic, antic, teatrul muzeu, teatrul mort, teatrul viu, teatrul orice, oricând şi oricum? Bietul teatru. Cât de personală e relaţia personală cu teatrul? Cu scena? Cu creatorii? Cine suntem noi, publicul? Ce aşteptări avem? Ce vrem să primim? Vrem doar să primim? Cum şi ce primim? Ce înseamnă pentru noi un cuvânt sau altul? Ce ne leagă? Ce ne dezbină? Mai ştim să ascultăm? Să înţelegem? Am ştiut vreodată? Ce vrem? Să primim confirmări? Să primim totul gata mestecat? Să ne fie uşor? Şi comod? Şi vesel?

Se spune despre teatru că e în primul rând o întâlnire, un dialog. O întâlnire a publicului cu scena, a oamenilor din public cu ei însuşi şi cu ceilalţi, a energiilor, a ideilor. Dar suntem dispuşi să intrăm în dialog? Sau preferăm doar monologul şi confirmarea?

Avem nevoie de definiţii ca să ne bucurăm de experienţă? Dacă nu ştii reţeta unei prăjituri exotice, îţi va plăcea sau nu? Dacă desertul copilăriei tale a fost o felie de pâine unsă cu apă şi zahăr (şi ţi-a adus bucurie, te-a gâdilat gustul dulce şi i-ai suprapus sentimentul de acasă cu tot ce e mai bun în el) nu vei mai încerca niciodată un alt desert? Îţi vei nega orice experienţă diferită? Sau, dacă alegi totuşi să încerci, te gândeşti din start că n-o să-ţi placă şi aştepţi primul semnal ca să desfiinţezi orice este nou, ca să rămâi cu adevărul tău de necontestat? Ne e teamă că plăcerea unui desert nou ne va anula copilăria, amintirea şi bucuria ei? Teatrul e un prilej de chestionare şi poate de asta ne e frică? Ne e frică de întrebări sau de răspunsuri?

Un spectacol de teatru poate fi un declanşator. Un festival poate fi o forţă care amestecă tot în tine, certitudini şi dileme, frici şi bucurii, întrebări şi răspunsuri. Rămâne ca la sfârşit să le iei, să le descâlceşti, să te uiţi la ele şi să le pui pe fiecare în cutia lor.

Trei zile la Festivalul Naţional de Teatru şi mă simt amestecată. Şi e bine. E foarte bună senzaţia asta de gânduri şi emoţii claie peste grămadă. Iniţial am vrut să vă scriu despre spectacolele pe care am reuşit să le văd, care şi cum s-au aşezat în mine, care pe cine a detronat, dar gândurile mele se zburătăcesc şi se zbenguie şi vor să scoată altceva în evidenţă. Un fir roşu al experienţei de până acum, un sentiment care leagă aceste experienţe foarte diferite într-un ceva pe care nu-l pot defini exact, dar care poate nici nu are nevoie de definiţie ci doar de trăire şi observare a trăirii şi efectelor ei.

O senzaţie acută că ceea ce numim  teatrul, povestea pe care ne-o spun cei de pe scenă, iluzia, dacă vreţi, e mai reală şi mai autentică şi mai vie decât ce trăim. Senzaţia că acolo pe scenă, personajele trăiesc mai mult şi mai adevărat decât o facem noi în vieţile noastre reale. Ştiu că o să spuneţi că da, evident, că asta face arta, că distilează esenţa, că augmentează trăirea, că intensitatea, că durata, că una că alta, mare revelaţie. Dar e altceva. E îndrăzneala creatorilor, a artiştilor de a-şi expune pe tavă crezul, căutările, dilemele, neliniştile, pe ei şi tot ce-i mişcă. Spre a fi disecaţi, judecaţi, sfârtecaţi fără milă, în timp ce noi, călăii, frumosul şi minunatul public, ne jucăm cu măştile, costumele, cu ascunzişurile, cu ipocrizia şi cu închisul ochilor la tot ce ne-ar putea deranja această fericire compusă artificial, inventată. Sentimentul profund că oglinda s-a inversat, că noi suntem personajele care au uitat cum să trăiască, care nu fac decât să aştepte să li se scrie următoarea replică, să li se desemneze un rol, să pară că simt ceva, să mimeze viaţa într-un context sau altul. Că personajele sunt vii, că noi suntem cei care doar ne prefacem. Că umanitatea a fost izolată pe scenă, iar noi o refuzăm ca parte din noi. Că pe scenă se luptă pentru ea, în timp ce noi ne luptăm pentru un rol principal nici măcar în propria poveste, ci în poveştile celorlalţi. Da, Luana, asta face teatrul. Mare descoperire mare. Nici nu ţi-a luat mult să înţelegi. Mai rămâne să zici şi de speranţă.

Zic. Speranţa e vie, tocmai pentru că scena/teatrul nu e un ceva abstract, sunt oameni vii, foarte vii, care simt, care trăiesc, care-şi expun vulnerabilităţile şi se lasă devoraţi de noi pentru un ceva în care cred. Şi da, întotdeauna poţi găsi defecte, şi minusuri, neîmpliniri ale unei idei în practică, şi accidente, şi câte şi mai câte. Tocmai pentru că sunt oameni, tocmai pentru că sunt vii, tocmai pentru că e ca în viaţă.

Şi nu trebuie să-ţi placă tot, poate şi să nu-ţi placă nimic. Poţi să nu fii de acord cu spectacolul x sau z în integralitatea sa, sau cu estetica, sau cu mesajul, sau cu actorul ăla care nu ţi-a făcut nimic, despre care recunoşti că e foarte bun, dar pe tine te scoate din sărite. Ce, de membrii familiei tale îţi place de toţi la fel? Toate acţiunile, activităţile pe care le faci, gândurile care-ţi trec prin cap, sunt toate perfecte şi perle de înţelepciune şi măiestrie? Dar toate, puse la cap la cap, îţi creează un contur, îţi definesc un parcurs, în cele mai fericite cazuri te învaţă nişte lucruri. E viaţa. Aşa şi un festival. Unii pot să cârcotească, alţii pot să se entuziasmeze, unii să-i ignore cu desăvârşire existenţa, alţii să vină pentru ca să nu fie ei ignoraţi, unii pentru poze, alţii pentru teatru. Un festival, oricare ar fi el, nu e o valoare absolută, e o construcţie pe baza unei viziuni, a unui context, a unor puncte de interes într-un moment dat. Subiectiv. Da. Nu cred în obiectivism când vorbim despre oameni.

Vă las cu câmpii bătuţi şi nebătuţi încă să faceţi ce vreţi cu ei şi plec să-mi mai încâlcesc, descâlcesc, bulversez, trezesc nişte neuroni. În loc de încheiere, îl citez/parafrazez/plagiez pe George Roşu: Nu trebuie să mergeţi la teatru/festival, dar e ok dacă o faceţi.

Luana Popa 24.10.23