Ce fel?

Aveţi un stil de teatru sau spectacol preferat? Adică un gen, de fapt, ca să nu o luăm iarăşi pe marota teatru clasic versus teatru contemporan, ce-o fi însemnând şi asta.

De câţiva ani suntem abonaţi la Festivalul internaţional pentru publicul tânăr Iaşi, curatoriat de criticul de teatru Oltiţa Cîntec. Ea spune că festivalul pe care îl organizează este pentru publicul tânăr cu vârste de la 6 la 99 de ani, dar pentu toţi cetăţenii cu buletin ai României trece drept „teatru pentru copii”. A se citi ghilimelele cu condescendenţă de către cei care nu au copii sau copiii lor au ajuns deja doctori şi merg la „teatru pentru adulţi”, cu oftat de către cei care trebuie să se trezească sâmbăta şi/sau duminica la 8 să îşi ducă copiii la teatru, sau cu năduf de către dascălii care consideră o corvoadă încolonarea claselor pentru genul ăsta de prostii. Ei bine, dacă tot am început exemplul pe acest festival, e bine de ştiut că „spectacolele pentru copii” sunt dimineaţa, iar cele pentru „adulţi” seara. Deci e pentru toată lumea. Ei bine, acest festival a dat lovitura finală prejudecăţilor mele privind teatrul pentru publicul tânăr, cele pe care le aveţi cu toţii, în care crezi că „teatrul pentru copii” e neapărat infantil, deci plictisitor.

Ei bine, da, uneori, chiar des, aveţi dreptate, cei ce nu mergeţi la acest gen de teatru. Des nu merită. Pentru că des, da, teatrul e prost. E o chestie care nu ţine de gen, ci de decis în mod particular de la spectacol la spectacol.

Dar exclusiv din acest motiv. Des, vorbind din experienţa proprie, teatrul pentru adulţi este mai infantil decât cel pentru tineret. Da, teatrul este prost în general atunci când cei care îl fac pornesc de la premisa că scopul este să prosteşti spectatorul (a te scobi în nas sau fund pentru a smulge reacţia spectatorului este o formă de negustorie, nu o formă de artă). Respectul pentru publicul tău este premisa esenţială pentru calitatea unui produs artistic. Şi este o greşeală abisală să crezi că vei avea un public mai mărinimos în copii, doar bazându-te că vor fi reduşi la tăcere de către părinţi, bunici, educatori. Pui în scenă o poveste de exemplu, fără să-ţi propui mai mult decât nişte maimuţăreli, pentru că, nu-i aşa, ce înţeleg copiii (aici e valabilă extensia 6-99 ani)? Ei bine, din păcate copiii sunt un public mai dur decat adulţii, pentru că nu au filtrul ipocriziei implementat încă. Copiii se agită când se plictisesc, dar pot înmărmuri sau vibra imersaţi total în poveste, copiii o spun cu voce tare când nu le place, copiii chestionează în timpul spectacolului ce se întâmplă pe scenă, nu aşteaptă sesiunea de Q&A.

De aceea, când artiştii care lucrează un spectacol pentru publicul tânăr îşi propun să creeze o experienţă marcantă pentru devenirea viitorilor adulţi, care să facă diferenţa în mentalul acestora şi să pună o cărămidă solidă în educaţia lor, această misiune este mult mai grea decât cea a unui regizor de „mare spectacol”, a cărui treabă e trecută de trei sferturi după alegerea distribuţiei. Ori să creezi mesaje durabile şi să le transmiţi coerent copiilor născuţi în era în care telefonul este al doilea părinte nu e de ici de colo. Dar arta nu e lucru uşor, în ciuda a ceea ce cred unii, iar faptul că pentru cei care vor să facă artă şi pentru copii şi adolescenţi e încă şi mai greu, aceasta nu este problema noastră. Noi suntem publicul, atotsuveranul public, deci noi doar criticăm. Ei bine, dar când le iese, spectacolele pentru publicul tânăr sunt adevărate  bijuterii care strălucesc cu toată puterea pietrelor preţioase care compun esenţa umană, materia primă directă cu care lucrează aceşti creatori ce nu pot să învelească spectacolele în nesfârşite straturi de simboluri sau locuri comune ale mentalului colectiv. Şi un astfel de spectacol nu are cum să te lase neschimbat. Şi, mai ales, nu are cum să nu şteargă prejudecăţile cu care ai pornit la drum, cum că teatrul pentru publicul tânăr e cumva mai slab decât teatrul pentru noi ăştia, serioşii. Ori, dacă mai ai oportunitatea să ai dimineaţa revelaţii la teatru pentru copii şi seara să vezi în Săli arhipline nume mari care se joacă pe ele însele, ţi se deschid ochii de încep să te doară.

Şi e bine, că aşa afli de existenţa „nişelor”, luând-o în direcţia opusă blitzurilor iubitorilor de vedete. Teatru de improvizaţie, teatru pentru copii, teatru şcoală, teatru amator de liceeni, teatru studenţesc, teatru dans, teatru coregrafic, teatru instalaţie, teatru politic, teatru social, teatru de marionete, teatru documentar, teatru stradal, teatru popular, commedia dell’arte, circ contemporan, statui vivante, balet contemporan, spectacole cu foc, spectacol lectură şi încă câte alte forme uimitoare ale artelor performative. Măcar la aceste forme, când nu le iese şi spectacolul e slab artistic, tot poţi fi cucerit de puseul de energie pură pe care artiştii, profesionişti sau amatori care practică aceste genuri, îl pot da. Pentru că, în aceste genuri, marginale fiind, cei care le practica o fac din pasiune şi realmente de dragul artei, fără să poată avea speranţa că vor avea vreodată câştiguri financiare (vorbesc bineînţeles de cei care nu sunt obligaţi să o facă de joburile lor opresive din teatrele de stat).

Sau nu. Uneori, în ciuda celor mai bune intenţii şi celor mai mari eforturi, tot prost iese. Că aşa-i în artă. Ca în tenis. Şi în viaţă. Atunci ieşi de la spectacol, îţi deschizi soneria la telefon şi pleci acasă. Mâine e o nouă zi.

Dinel Dumitru Teodorescu

Şi teatrul pentru copii se citeşte

Cum ne raportăm la copii? Cum comunicăm? Cum le vorbim? Cum îi ascultăm? Cum le explicăm cum funcţionează lumea, când nici nouă nu ne e foarte clar? Cum îi înţelegem pe ei pentru ca şi ei să ne înţeleagă pe noi? Vorbim aceeaşi limbă? Există o limbă secretă a copiilor? Cum s-o fi numind? Are un nume? Are nevoie de un nume? Şi lumea lor? Cum o fi arătând? Şi cum văd ei lumea noastră? Cu susul în jos? Unde se intersectează lumile astea?

Eu am găsit un răspuns. Mă simt generoasă şi vi-l spun şi vouă: „4 piese cu susul în jos. Antologie de teatru contemporan pentru copii” de Ana Cucu-Popescu după idei aruncate alandala de Delia Gavliţchi. O dramaturgă şi o regizoare. După cum spun ele, o întâlnire fericită. Rezultatul – „texte despre răbdare, înţelegere, comunicare şi mai ales despre respectarea celui de lângă tine, care, cel mai probabil, e destul de diferit de tine.” Asta spun ele în cuvântul-înainte din carte. Nu pare numai pentru copii, nu-i aşa? Pare foarte serios. Şi este.

Este un demers foarte serios şi foarte important, dar e şi plin de candoare, şi inocenţă, şi imaginaţie, şi încredere în oameni într-o lume care pare că a uitat aceste aspecte.

O carte de teatru contemporan pentru copii este un martor important a unei munci fascinante de cercetare făcută cu răbdare, cu empatie, cu respect. Şi în acelaşi timp, o astfel de carte e un instrument de (re)conectare cu ceva esenţial – celălalt. Nu, nu e scrisă într-o limbă secretă. Nu, nu avem personajul bun prin excelenţă şi nici pe cel ce întruchipează răul absolut. Avem personaje reale care trăiesc sentimente reale, au întrebări, nelămuriri, încăpăţânări, conflicte reale. Avem personaje care ajută să ne identificăm propriile confuzii, nemulţumiri, revolte şi să le privim cu alţi ochi, ochii celuilalt. Fără să ignore nicio clipă puterea imaginarului, a magiei ce se naşte din jocul de-a descoperirea, de-a înţelegerea, de-a dialogul, de-a acceptarea.

„4 piese cu susul în jos. Antologie de teatru contemporan pentru copii”. Citiţi-o, jucaţi-vă, bucuraţi-vă! Şi pregătiţi-vă să fiţi uimiţi. De carte, de voi, de copii, de un univers atât de simplu şi atât de complex.

Luana Popa