Vis erotic (de manager cultural)

E 9.10, 1 Decembrie 2023, ziua României, zi liberă pentru majoritatea norocoasă. O coloană parcată de pompieri pe telefoane şi alta de soldaţi vopsiţi pe faţă nu fac parte din majoritatea norocoasă. Ei sunt exponatele în zoo-ul patriotismului naţional şi aşteaptă ora pentru paradă. Şi unii şi alţii sunt agresaţi de fotografi siguri de sine, cu priviri profesioniste, care îi amestecă mai ceva ca sergenţii de instrucţie, îi trag în poză şi apoi se îndepărtează ducându-și echipamentul fotografic cu o mândrie și o opulență mai mare decât cea cu care soldații vopsiți de camuflaj își etalează armamentul.

Altfel oraşul e pustiu. Pare locuit doar de Poliţie, SMURD, armată, un căţel şi doi joggeri. Toţi paşnici. Lumea pare că îşi savurează ziua liberă. Nu şi la privaţi, care muncesc, că cineva trebuie să dea cafea patrioţilor ce vor ieşi din bârlog, convinşi de neverosimila temperatură de 16 grade! La 9.23 iei prima decizie importantă a zilei – Flat White cu cafea din Rwanda sau din Costa Rica? Mă amuz fantastic la gândul că, dacă în România am fi produs şi cafea, am fi avut de ales în dimineaţa de 1 Decembrie între cafea de Ardeal, Moldova sau Valahia. Cea din Transilvania cu aromă de loisir, cea din Ţara Românească cu iz de ars, iar cea moldovenească cu accente dulci de iute.

Încep să mă întreb dacă graba cu care avansăm este justificată sau e numai modul nostru natural moldovenesc de a fi, respectiv modul agitat. Oraşul este în continuare pustiu.

9.30, intrăm în Piaţa Unirii, Timişoara şi, tot ca moldoveanul, înjur în minte că nu ne-am trezit mai devreme. Pentru că toţi oamenii din Banat treziţi atât de devreme de Ziua Naţională a României sunt deja la coadă la Brâncuşi. La 9.31 suntem şi noi oficial în coadă, după ce doi bărbaţi tineri şi o doamnă venind din părţi diferite ale Pieţei au ajuns la rând cu doar clipe înaintea noastră. Încă 3 doamne deloc încântate de sprinteneala noastră ajung după noi la coadă şi ne plachează. Vor rămâne sudate de noi încă două ore, precum fiinţa naţională în faţa puhoaielor invadatoare. Şi uite aşa, câte 3 doamne şi toţi trei, la 9.31 avem între noi şi intrarea în Muzeul Naţional de Artă Timişoara peste o sută de oameni. Muzeul se deschide la 10.

Faci un pas înapoi (mental, pentru că fizic este imposibil: cele 3 doamne literalmente s-au proptit în noi). Este cu jumătate de oră înainte de deschiderea unui Muzeu (majuscula e pentru a sublinia ideea, nu instituţia), într-o zi liberă în care sportul naţional pentru cine iese din bârlog sunt tancurile, fasolea şi cârnaţii, stropite cu multă vată de zahăr şi vin fiert şi noi suntem martorii unei cozi de aproape două sute de oameni. Cam la 15 minute se mai adaugă cam o sută de oameni. Mai faceţi un pas mental înapoi şi contemplaţi încă o dată ce vă povestesc eu aici. COADĂ LA MUZEU!

Sute de oameni la coadă înainte de ora de deschidere! Deja-vu? Nu? Prea tineri? Ok. Amnezici? Not ok.

La un moment dat  vine o furgonetă, opreşte în faţa Muzeului şi pentru prima dată se deschide poarta mare. Coada strânge rândurile, înaintează ameninţător un pas. Exact ca la maşina cu pâine de pe vremuri. Domnii din maşină se dau jos, negociază cu Coada pentru spaţiu de trecere şi deschid spatele furgonetei. Mă buşeşte râsul la gândul că în sfârşit a venit Maşina cu Brâncuşi pentru România. Pentru că ce vă descriu eu aici este coada la Expoziţia Brâncuşi.

După primul nostru sfert de oră de coadă veselă în care toată lumea evaluează din priviri pe toată lumea şi zâmbeşte ipocrit, pentru că, de fapt,  toţi i-am trimite pe toţi ceilalţi la plimbare, prima verigă slabă cedează. Sunt chiar cei doi bărbaţi tineri din faţa noastră. Nici nu apucă bine să păşească lateral şi presiunea din spatele meu devine nu palpabilă, ci înţepătoare de-a dreptul. Doamna din spatele meu are poşetă de luptă. Doamna din faţa lor nu este din România, dar a înţeles că dacă face vreun pas lateral va fi eliminată din cea mai concretă meandră a culturii contemporane. Se vede neliniştea pe faţa ei, aşa că eu nici nu îndrăznesc să mai privesc în spatele meu. Cere discret informaţii în engleză, dar nimeni nu ştie decât că nu mai erau bilete pe online şi că da, asta e coada celor fără bilete. Fiind străină, se vede că nu are tăria psihică de a sta la o coadă fără să ştie exact de ce, cât sau dacă are sens. Se vede că îi creşte anxietatea. Priveşte şi se vede că nu înţelege întru totul scenografia. Lume bună, îmbrăcată elegant, hipsteresc sau pur şi simplu confortabil, toate vârstele, toate categoriile sociale, discutând degajat fiecare de ale lui, la o coadă care taie Piaţa Unirii în două, fără nici un stress aparent privind oportunitatea statului la coadă. Ce înseamnă antrenamentul! Poate că asta ar trebui să fie manifestarea sărbătorească de bază de Ziua Naţională: statul la o coadă festivă. Deşi nici măcar Ionesco nu ar fi fost în stare să imagineze în România statul la coadă la Muzeu! Sunt curios ce ar fi făcut Brâncuşi cu această imagine.

În spatele celor trei doamne de gherilă culturală sudate de mine era o familie. Tatăl şi mama, tineri, cu doi băieţei, din care cel mic la vreo 4 ani, fac cu rândul cine stă la coadă şi cine se plimbă cu copiii cu bateriile pline. Nu mă întreb de ce nu pot pur şi simplu să lase vorbă (sau căruciorul de butelie) la vecinul de coadă din spate pentru a  le ţine rândul. Tacit ştim cu toţii că pur şi simplu nu se poate, aşa că nici nu încearcă nimeni. Ai plecat, pa şi pusi, două sau mai multe bilete disponibile pentru cei din spate. La Brâncuşi e ca la Michael Jackson, n-avem mamă, n-avem tată, e fiecare pentru el! În acest timp eu mă simt un Ştefan cel Mare civilizator al cozii. Îmi e greu, dar alături de Luana „Andrii” Popa, Căpitani de Plai Bucovineni, asigurăm pentru creştinătate singura breşă sigură de trecere între Orientul şi Occidentul Pieţii Unirii din Timişoara.

Şirul de amatori de modernitate brâncuşiană este atât de unit în dezideratul său încât toţi cei care doar tranzitează piaţa se izbesc de el precum valurile invadatoare de dulcea noastră Moldovă. La început rămân perfect perplecşi, apoi se uită în susul, se uită în josul cozii şi, cum nimeni nu face vreun gest să le acorde drept de trecere, dau cu ochii de noi, singura poartă între culturi. Adică singurul loc în care, în ciuda presiunii fizice, psihice şi verbale la care sunt supuşi, doi bucovineni, în spiritul multiculturalităţii în care credem, ţinem deschisă în faţa noastra o breşă lată de-o persoană, ca loc de trecere de la stânga la dreapta cozii. A trebuit să vină Bucovina în Banat pentru a se putea crea un dialog între estul şi vestul Pieţei Unirii (vă daţi seama că m-am uitat şi pe hartă după punctele cardinale). Cât sublim simbolism în aceste gesturi simple. Aceasta a fost prima mea comuniune în spirit cu Brâncuşi. Una de mică civilizaţie pur utilitară, dar totuşi, se pune. Credeţi-mă, nici eu nu m-am aşteptat. Asta înseamnă curatoriere genială, până în cele mai mici detalii, a experienţei culturale.

Ei bine, când ajungem să mai avem cam treizeci de persoane în faţă, adică suntem aproape de intrare, tânăra cu soţ şi cei doi băieţi, care fusese cât se poate de relaxată până atunci, intră subit şi de niciunde în panică. Cei care au ieşit acum de la casierie aveau bilete la trei jumătate. Păi noi ăştia mai prindem? Această întrebare, deşi pe un ton glumeţ, ne ia pe toţi prin surprindere. Acum, când aproape atingi graniţa dintre stradă şi Brancuşi, vine cu aşa întrebare! Doamnele din spatele meu afirmă că sigur, că doar nu am fost 400 până acum (300 e la spartani, la noi armatele sunt de 400, că avem de unde). Acum, că suntem aşa de aproape, stăm, fie ce-o fi! Dar simt nesiguranţa în glas şi poşeta în coaste. Şi vine tânăra cu întrebarea de 400 de puncte: şi dacă cei care au luat bilete deja au luat mai mult de unul, doua? Atunci am simţit în aer catharsisul, acea inefabilă combinaţie de spaimă cu milă teoretizată de Aristotel. Milă că la zece metri de uşa casei de bilete te poţi supune supliciului dobrului de sare şi spaima că poate chiar va cădea, spaimă care se transmite energetic într-un organism viu precum Coada.

Şi gura păcătoasei … Intrăm în Casa de bilete.

Domnul din faţa cuplului din faţa noastră (doamna care vorbea engleză, cu soţul din dotare, a fost a doua verigă slabă şi ultima şi a renunţat aproape de intrare, când a auzit că s-a trecut cu programarea intrării la expoziţie de ora trei, pentru că plecau în acea dupa-amiază din Timişoara), comandă 10 bilete. Eu cred că nu am auzit bine, pentru că tocmai intru şi mă lupt mental cu faptul că nu e loc în casierie decât pentru încă un cuplu la rând, în locul celui ieşit, cuplu care am fi noi, dar doamnele lipite de ceafa mea nu suportă despărţirea şi, sudate, intră odată cu noi. Dar imprimanta începe să ţăcăne şi, la cât tot printează, îmi dau seama că da, am auzit bine, erau multe bilete. Domnul stă rigid, cu capul între umeri, strâns ca un arc şi nu îndrăzneşte să se uite în spate. Imprimanta clachează. Domnişoara de la bilete o străfulgeră cu privirea şi se întoarce spre colegă. A doua doamnă, care stă paralel cu ea (care, am aflat imediat, vindea bilete la celelalte expoziţii), îi indică cu privirea un raft. Nu s-a stricat nimic, doar s-a terminat sulul de hartie specială pe care se imprimă biletele. Durează un minut. Cele trei doamne magice din spatele meu dau în clocot. Vorbesc cu voce tare între ele, să le auzim toţi: „Sigur, acum nu merge imprimanta! Extraordinar! Bătaie de joc! Ia uite, sunt două şi nu sunt în stare să vândă nişte bilete. Şi una numai stă şi supraveghează. Fantastic!” Tânăra cu copiii urcă pe trepte, blochează uşa, bagă capul şi cumva glumeţ, dar agresiv, întreabă dacă mai sunt bilete. O altă doamnă se scuză, trece pe sub mâna cu care mămica de băieţi blochează uşa şi se strecoară la domnişoara care luptă cu rola de hârtie ce nu se poziţionează corect în imprimantă: vrea doar să întrebe dacă ea, care a făcut rezervare online pentru un bilet şi acum s-a aşezat la coadă, să stea ca să îl cumpere? Cuplul din faţa mea este un cuplu tânăr, din Bucureşti, cu aspect de intelectuali boemi de interbelic. El are ochelari şi este înghesuit între domnul crispat cu biletele multe şi numai parţial printate şi noi. Intrarea în casierie îi făcuse veseli, ca cei care au pătimit, dar gata, uite, au ajuns la barieră. Acum, în mijlocul acestui mic Caragiale dinainte de Brâncuşi, are o mină derutată de profesoraş la care s-a răstit domnul grănicer şi care se aşteaptă numai la lucruri rele. Eu, cu instincte bune, în loc să mă ţin de burtă, îmi cobor coatele pentru a-mi proteja corpul de agitaţia poşetelor din spate.

Nu ştiu cum s-ar fi terminat totul dacă tonul ferm al cerberiţei de la bilete nu ne-ar fi repus corect pe toţi în viaţa noastră. Aveţi biletul luat – doamna cu rezervarea? Nu, atunci nu aveţi sincer nici o şansă astăzi. Veniţi mâine dimineaţă din nou, dar mai devreme. Şi dintr-o dată noi, ăştia inghesuiţii, ne simţim toţi ca nişte câştigători. Doamna, zdrobită categoric, insistă, ca un înger trimis de Brancuşi: „Şi aveţi şi o recomandare, pe la ce oră să vin, pentru că nu suntem din oraş şi mâine plecăm?” Lumina dumnezeiască a artei, păcii şi bunei înţelegeri parcă s-a pogorât atunci în casa de bilete. Toţi (mai puţin domnul cu biletele multe, care încă nu îndrăzneşte să se întoarcă) sar atunci cu atitudinea caldă a bunului creştin, dar ce spun eu bunului creştin, că e 1 Decembrie: a bunului român, gata să ajute cu o vorbă bună, cu un sfat, că doar nu e din biletul lui şi îi spun doamnei-înger şi când să vină, cum să vină, cum să stea la coadă, şi cum se dau biletele la casierie, câte sunt, cum se face intrare pe tranşe orare şi câte altele. A aflat doamna şi de unde să-şi ia cafea dimineaţa la 9, că nu e din oraş şi poate nu ştie. Şi doamna tânără din uşă, cea cu copiii, a apucat să îi zică câte ceva înainte să îi dea voie să iasă. Şi imprimanta a pornit şi cam asta a fost, ne-am putut despărţi fraţi.

Brâncuşiul nostru cel de toate zilele.

Pe scurt, pentru cei ce vor reuşi până pe 28 Ianuarie 2024 să se mobilizeze să vadă expoziţia BRÂNCUȘI: SURSE ROMÂNEȘTI ȘI PERSPECTIVE UNIVERSALE, drumul cu maşina la Timişoara durează vreo 9 ore cu pauză de masa, 7,5 ore fără, pentru că se merge mult pe autostradă. Cu trenul e mai mult. Luaţi-vă bilete pe site. Dacă nu reuşiţi, în fiecare zi se pun în vânzare şi bilete la casierie, dar sunt în limita a 400 de bilete/zi şi se dau doar pentru ziua în curs. De obicei se dau toate dimineaţa. Biletele sunt pe intervale orare, pentru a evita înghesuiala în expoziţie. Aceasta este deschisă de la 10.00 la 20.00, de miercuri până duminică. În prima miercuri a fiecărei luni este intrare gratuită, deci şi coadă pe măsură. Studenţii şi pensionarii au reduceri substanţiale.

Încă nu ştiu ce mi-a rămas mai mult din acest 1 Decembrie – Brâncuşi sau Caragiale? Că Brâncuşi e tot ce a promis, dar la asta te aştepţi, nu o să vă povestesc eu. Mergeţi la Timişoara şi veţi vedea. Dar Caragiale chiar e peste tot.