Când ambalajul e mai frumos decât conţinutul

Chiar aşa, când? Nu la dulciuri, că acolo ne-am luat toţi ţeapă la un moment dat. Ca de obicei, mă refer la produse culturale pe plaiuri româneşti. Ştiu că e chestie de gust, dar când aţi văzut ultima oară un afiş pentru un eveniment despre care nu ştiaţi nimic şi aţi mers numai pentru că v-a păcălit afişul?

Să fie o conspiraţie a elitelor? E posibil ca dogma afişelor culturale din România să fi fost lansată şi pentru a ascunde fenomenul cultural de ochii neavizaţi? Pe principiul că nu dorim spectatori sau participanţi neinvitaţi, astfel că facem afişul cât mai urât posibil, numai pentru ca iniţiaţii să ştie când şi unde să vină, iar ceilalţi să fugă? Pentru că funcţionează impecabil. Vin doar invitaţii, iar toţi ceilalţi fug.

Eu altă explicaţie nu am.

Se ia o fotografie de grup sau cu toţi dinţii vedetei principale, invitatului, solistului, etc. Da, exact ca la politicieni în campanie. Este absolut esenţial a nu se ţine cont de cromatică (cu cât mai stridentă, cu atât mai bine), proporţii (subiectul în mijloc, nu-i aşa ?), compoziţie (ignoraţi compozitia, se decupează doar ce interesează), fond (tot ce deranjează din fond, adică e neclar, deci neimportant, elemente mici care nu au cum să dea ele centru de greutate, atmosferă, echilibru sau concept fotografiei, de vreme ce nu ele sunt subiectul, prostii de alea cărora fotografilor le place să le dea importanţă numai ca să se dea ei interesanţi), calitate de print (nu vă uitaţi după gurile rele: orice fotografie primită pe facebook sau whatsapp este necomprimată şi numai bună de folosit în print pe afişe A0 şi bannere). Dacă fotografia încă este prea încărcată, decupaţi doar subiectul principal şi plasaţi-l pe un fond colorat. Sau un steag, dupa caz.

Aţi bifat ? Deja prinde contur, nu-i aşa ? Cum adică n-are facebook ? Asta pur şi simplu nu se poate. Atunci nu există ! Eminescu ? Aaa, ce n-aţi spus aşa ? Asta găsiţi pe facebook-ul oricui. Nu ? Nu aveţi prieteni patrioţi ? Nici intelectuali? Încercaţi orice instituţie publică. Îl găsiţi şi pe Eminescu şi steag. Nici nu ştiu cine e mai abuzat în estetica afişelor româneşti – Eminescu sau steagul Romaniei. Ce face? Toţi artiştii participanţi la eveniment sunt la fel de importanţi? Sigur, scuze. Atunci facem ca pe vremea veche, când toţi eram egali: facem medalioane. Mai mari şi pe mijloc pentru cei mai importanţi dintre egali şi mai mici şi pe laterale pentru ceilalţi la fel de importanţi. Cununile astea de medalioane nu au nimic de-a face cu coroanele mortuare. Nu, ele sunt un omagiu adus artiştilor, nu o urare. O salbă de medalioane onorifice.

Odată ce ai pus salba cu vedete pe afiş, vizualul este gata, iar succesul artistic şi comercial este asigurat. De acum se trece la treaba serioasă. Dosarul.

Sus trebuie pusă sigla instituţiei. Da, logoul cu clădirea, sau măştile, sau peniţa, sau şevaletul, sau lira, varianta multicoloră. Că doar n-o să le pui alb-negru sau monocrom, că nu e înmormântare! Şi nu aruncăm cu bani pe logouri noi. Să nu derutăm publicul. Asta am moştenit, asta folosim. Cui nu-i place, să nu vină! Logo-ul urât e, la urma urmei, un simbol de anduranţă, perseverenţă şi, de ce nu,  patriotism! Urât a fost, urât este încă şi-o să fie cât neamul românesc. Nu ne spune nouă nimeni ce e urât şi ce e frumos. Tot ce am moştenit este frumos! Iar logo-urile sunt un concept mai presus de estetică. Hai că m-am şi enervat. Nu poţi să faci nimic în ţara asta, că imediat sar hater-ii! Unde eram? Aşa, lângă logo-ul nostru punem logo-urile instituţiilor suzerane. Punem şi dacă trebuie şi dacă nu trebuie. Consecvenţa (loialitatea) se observă şi (poate) se răsplăteşte. Doar se ştie că în fiecare marţi dimineaţa (luni nu e timp de prostioare) orice primar şi şef de consiliu judeţean, ca să nu mai vorbim de miniştri şi secretari de stat, cere mapa cu Insert Cultural şi afişele instituţiilor din subordine.

Insertul îl apreciază oricum, că e atât de aerisit vizual, dar orice afiş care nu are sigla suzerană este nu numai un afront la demnitatea acesteia, dar este practic o declaraţie de neatârnare, nerecunoştinţă care poate duce la capete şi bugete tăiate. Deci logourile din partea de sus a afişului, pentru organizator şi tot lanţul instituţional ierarhic superior nu se negociază. Finanţatorii, de asemenea, nu se negociază, dar aceştia merg şi jos, aşa că nu deranjează. Tot sus, un bun grafician nu uită niciodată să întrebe, ar trebui pus şi Directorul/Directoarea instituţiei, sub a cărui/cărei îndrumare caldă şi privire strălucitoare se întâmplă evenimentul şi întreaga activitate, aşa să-i ajute Dumnezeu şi autorităţile.

Apoi avem poza mare cu vedeta şi toţi pixelii ei, câţi ne-am permis şi noi. Dacă am mers pe salba cu medalioane cu fotografii, e musai de desenat un copac, o liană sau ceva pe mijloc, să nu pară că afişul nostru nu are coloană vertrebală. Şi totul să fie frumos aranjat, simetric. Că doar se ştie, afişul este primul contact al publicului cu evenimentul şi prima impresie contează întotdeauna.

Corpul afişului fiind gata, mai rămâne partea esenţială, hainele afişului, cum ar veni. Informaţia. Titlu mare în bold. Regizorul, vedetele, solistul, protagoniştii din medalioanele mari vor fi scrişi cu font tot în bold, dar o idee mai mic (uneori nu e o idee rea să fie totuşi mai mare decât titlul, ca să semnalizezi publicului că spectacolul e exact ce s-a aşteptat, respectiv ceva uşor, relaxant, doar un pretext pentru a vedea vedeta). Dacă vrei să fii corect – şi vrei tot timpul, fără excepţie – scrii şi distribuţia sau acompaniatorii. Mai mic, bineînţeles. Traducătorul, aranjorul, curatorul, tehnicul, creatorul afişului, astea sunt pentru caietul program, dacă există unul. Nu se poate încărca afişul chiar cu toată lumea. România a optat de ani buni de zile pentru o estetică minimalistă şi aerisită a afişului de eveniment cultural. Dacă nu ai pus Directorul/Directoarea instituţiei în capul afisului, acum e momentul. Chiar dacă a refuzat, fă-i o surpriză plăcută. Ultima linie este pentru finanţatori, sponsori, parteneri. Şi să nu uit: foloseşte întotdeauna măcar patru fonturi diferite pe parcursul afişului. Să nu părem săraci.

Apoi, precum ecranul aerisit de la televiziunile de scandal, vine ultima burtieră şi cea mai grea: cea a partenerilor media. Acolo trebuie trecute toate instituţiile de „presă” din ţinut, indiferent dacă au vreo legătură sau nu, dacă mai există sau nu, dacă au scris vreodată sau măcar dat share la ceva despre vreun eveniment cultural sau nu. Important în artă şi cultură este să fim prieteni cu toată lumea şi să nu deranjăm. Prietenii care apreciază şi promovează cultura vin oricum, fără să mai băgăm de seamă, iar ceilalţi măcar să nu se ia de noi, că suntem artişti şi ne emoţionăm uşor. Repet, arta nu trebuie să deranjeze.

Daca aţi urmărit pas cu pas această Afiş Poetica, practic aţi realizat încă un afiş de succes. Nu veţi mai avea complexe faţă de nici un alt Cămin Cultural concurent şi nimeni nu vă va deranja cu prezenţa, ca şi până acum. Astfel evitaţi şi situaţia neplăcută în care nu aţi avea destule Diplome de participare pentru toţi participanţii la eveniment. Totul se leagă. Doar cine nu face nu ştie. Dar noi, ăştia care facem „evenimente”, numai noi ştim cu ce ne confruntăm şi cât muncim!

De-acum cerem de la Administrativ tonner în imprimantă şi mâine printăm, că pe astăzi ne-o ajunge atâta muncă creativă.

Trăgând un ochi pe net, pentru a mă valida că poetica mea e mai de necontrazis decât a lui Aristotel, am văzut afişul la noua premieră a teatrului, week-end-ul care vine. Arată sărac, nu vi se pare? Să nu mai fi avut teatrul bani de tonner sau fonturi creative? E ciudat rău afişul şi nu respectă nici o regulă de aur. Om ajunge noi acuma să fim altfel! Să mor dacă nu mă duc. Să văd eu cu ochii mei, joacă ăştia capra în Shakespeare?!

Dinel Dumitru Teodorescu

Vibraţii estetice

Acesta este titlul ultimei expoziţii de grafică şi pictură a lui Sebastian Raţiu, care vă este deja binecunoscut din pagina a doua a Insertului cultural, unde îi publicăm constant lucrările. Pentru că ne plac. Titlul expoziţiei nu prea ne place. Sună puţin cam pretenţios.

Dat fiind faptul că majoritatea lucrărilor sunt dedicate femininului ca temă şi corpului feminin ca subiect, aş fi mers pe un mai cinstit Vibraţii erotice. Ştiţi, ca tot prostul care face potriviri facile de cuvinte în faţa galeriei, cu un pahar de vin în mână. Dar, după ce s-a spart vernisajul şi am apucat să văd şi eu expoziţia, m-am repoziţionat. Că Sebastian are formare de şcoală de artă, se ştie. Pentru cine se pricepe la aşa ceva, probabil că se şi vede. Nu ştiu cât ajută sau strică. Artişti pe care îi respect mult şi cărora le iubesc arta spun că ajută. Artişti pe care îi respect mult şi cărora le iubesc arta spun că ajută numai ca să ştii mai rapid cum să nu faci. Ăsta e un subiect mare şi complex pe care în mod sigur îl vom trata. Nu acum.

Pentru că eu nu mă pricep la tehnică în pictură. Pot aprecia arta doar prin prisma stării pe care mi-o transmite, afinităţii conceptuale sau plăcerii intelectuale sau estetice pe care mi-o poate provoca. Contemplând nudurile feminine stilizate de Sebastian Raţiu admiraţia m-a infuzat până în capilare. Admiraţia în egală măsură pentru feminin ca ideal absolut de frumuseţe şi pentru arta celui care poate surprinde ipostaze ale acestui ideal. Femeia goală, mai ascunsă şi mai inaccesibilă decât trecătoarea de pe stradă. Prezenţa impersonală, dar, în acelaşi timp, intimă precum iubirea. Corpul feminin redat ca o himeră, o amintire, un reflex sau o promisiune a dragostei. Un poem din care nu cuprinzi cu mintea detalii, ci starea de graţie, plutirea. În cursa continuă de dezvrăjire a vieţii în care ne complacem, acest exerciţiu poetic de a surprinde mirajul pe pânză nu ar trebui ratat. Iar pentru noi, cei care nu avem talentul de a conjura, când ne simţim goliţi, frumuseţe din neant pentru a ne umple sufletul, mintea şi singurătatea, arta altora este singura soluţie de supravieţuire. Vibraţiile estetice de care avem nevoie pentru a ne trezi inima la viaţă.

Astfel că nu rataţi expoziţia, la Galeria de Artă „Ion Irimescu” Suceava, Str Ciprian Porumbescu, Nr 1. O găsiţi doar până pe 14 Decembrie. Cum Sebastian Raţiu îşi vinde lucrările după fiecare expoziţie, s-ar putea să fie unica şansă să o întâlniţi pe Ea.

Dinel Dumitru Teodorescu