Căcart! (fur şi eu de la Jarry)

Aveam alte planuri pentru ultimul număr al Insertului Cultural din 2023. Voiam să scriu despre bucurie, să mă aliniez şi eu atitudinii generale de fake it ʼtill you make it, să aruncăm cu sclipici şi voie bună peste toate neîmplinirile şi să sperăm că la anuʼ va fi mai bine, să ne îmbătăm cu apă rece şi să selectăm din memorie numai ce-i bun, şi frumos, şi valoros. Şi despre premiera Teatrului Municipal „Matei Vişniec” voiam să scriu. Că suna bine şi se încadra în temă. Ghinion de neşansă. Universul (că pe cine altcineva să dăm vina) sau zeii cinici (că şi ei pot fi băgaţi în această oală) au zis, fără nici o urmă de respect pentru limbajul academic sau măcar politicos: ba pe-a mă-tii!

Acuʼ şi eu sunt îndărătnică şi mă iau la trântă cu Universul şi cu zeii şi cu coada lor care se amestecă în planurile mele. Dar eu zic să vă opriţi aici cu cititul, dac-aţi ajuns până aici, că mi-a secat şi bucuria şi energia, iar sclipiciul a devenit o mâzgă lipicioasă şi de culoare incertă de care nu ne mai putem atinge. Deci fără bucurie, cu o tristeţe infinită.

De obicei, un spectacol prost îmi lasă un gust amar, o dezamăgire cu care eu trebuie să lupt. Şi, în funcţie de cât de prost e şi câte niveluri de eşec atinge, lupta e mai mare sau mai mică. Uneori se şterge repede din memorie pentru că se încadrează într-un şablon. Nu vezi de multe ori spectacole care să spargă tiparele prin neîmplinirea lor: nu este foarte multă originalitate şi autenticitate într-un spectacol prost. Dar există o primă dată pentru orice.

Cum vă place… care e de fapt Cum vă plake. Şi ăsta ar fi trebuit să fie deja primul steguleţ roşu. Dar dacă eşti naiv, te gândeşti că e de fapt o critică socială, o critică la nivel de discurs lingvistic şi artistic. Surpriză! Nu e. E o aliniere la alienarea socială şi societală. Nu e un demers artistic care să combată, să demaşte, să arate disfuncţionalitatea, să chestioneze o problemă, să-i arate faţetele diverse, capcanele, consecinţele. E o reproducere, o copiere. Asta vreţi, asta vă dau. Câte like-uri şi distribuiri a primit clipul ăsta pe reţele? Luaţi de aici şi da-ţi înapoi cu like, ador. Că sub pretextul că sunt artist, că sunt original, merge orice. Se ia cu furca şi se aruncă pe scenă. Treaba ta ce faci cu ce primeşti. Ce? Mai ai filtre? Mai ai exerciţiul gândirii critice? Al gândirii? Te simţi jignit că ţi s-au furat nişte ore din viaţă? Păi ce? Nu pierzi ore din viaţă navigând printre meme-uri şi filmuleţe? De ce ar trebui să fie asta diferit? Pentru că e teatru?

Botond Nagy declara în cadrul unei întâlniri regizorale propusă de revista de cultură teatrală Teatrul azi (discuţie cu cinci regizoare şi cinci regizori transcrisă în numărul 9/10 al revistei) că s-a gândit în vara asta să renunţe la teatru şi să se apuce de alte lucruri interesante, în online. Nu s-a întâmplat. Şi că are în continuare căutări.

Căutarile nu s-au văzut în spectacol, s-a văzut însă renunţarea la teatru. Cu t mare, cu t mic, scris cu asterix la un font aproape ilizibil în josul paginii, ca menţiunile în contracte care ai vrea să treacă neobservate, la ideea de teatru, care, cu suişuri şi coborâşuri, a traversat timpul. Probabil că Botond Nagy a vrut să-şi facă ieşirea din teatru, grandios, nu cu cel mai bun spectacol, cum s-ar aştepta prostimea, ci cu cel care anulează tot ce ar putea avea şi cea mai îndepărtată legătură cu arta, cultura. Şi a găsit reţeta perfectă. A luat tot ceea ce ar trebui să reprezinte teatrul, de la formă până la conţinut, de la toate rolurile pe care teatrul şi le-a asumat de-a lungul veacurilor, şi le-a otrăvit. Nu-mi dau seama dacă a făcut-o printr-o cercetare aplicată sau i-a venit natural, ca unui copil râzgâiat care atunci când nu mai vrea să se joace strică şi jucăriile celorlaţi copii. Sper că repetitivitatea replicii din filmul The Terminator: Iʼll be back! este doar o glumă expirată folosită până ce-şi pierde şi ultima urmă de umor şi nu o realitate.

Teatrul a fost ucis cu lipsă de viziune, cu lipsă de concept, de idee, de orice fibră artistică, cu plictis şi mitocăneală, cu grobianism. A fost pus într-un sicriu căptuşit cu voaluri, cu capul pe scenă (că de la cap se-mpute şi peştele) şi picioarele în sală spre uşa de ieşire. Că aşa se pune mortul. Şi pentru că nu a fost suficient, s-a şi scuipat pe el, s-a şi băşit (pardon my french), i-a dat şi cu manea şi au jucat şi capra pe mormântul lui. Şi ca să nu ne iasă vorbe în comunităţile creştine, Hamlet a dat şi de pomană. S-a făcut.

L-a îngropat şi pe Shakespeare. În irelevanţă, printr-un colaj de fragmente scoase din context, lipsit de sens şi adăugit cu cuvinte şchioape şi beteşugite. S-au poate l-a ajuns blestemul „Macbeth”.

Dar să mai fac un efort de decodificare a spectacolului, ca să nu ziceţi că n-am încercat, că n-am căutat suficient sensul. Încerc să mă desprind de gustul care mi-a rămas şi să revizitez ce am văzut.

O pădure (proiecţie), un colind, capre – capre tradiţionale de Anul nou, ursul. O trimitere la teatrul popular/folcloric românesc? Putem încerca să aducem semnificaţiile jocului caprei în contextul spectacolului? Un ritual tradiţional, simbol de înmormântare a anului vechi şi renaştere a anului nou sau doar element recognoscibil şi încercare de câştigare a bunăvoinţei spectatorului şi aducerea de belşug în like-uri? Un picior în uşa întredeschisă, sau o fi cum spune sonetul lui Shakespeare – „Ei, spectre ce hulesc, nimic mai mult”?