E ușor să intri în contact cu noi! STR MIHAI VITEAZU NR 32 SUCEAVA, JUD SUCEAVA

Căcart! (fur şi eu de la Jarry)

Aveam alte planuri pentru ultimul număr al Insertului Cultural din 2023. Voiam să scriu despre bucurie, să mă aliniez şi eu atitudinii generale de fake it ʼtill you make it, să aruncăm cu sclipici şi voie bună peste toate neîmplinirile şi să sperăm că la anuʼ va fi mai bine, să ne îmbătăm cu apă rece şi să selectăm din memorie numai ce-i bun, şi frumos, şi valoros. Şi despre premiera Teatrului Municipal „Matei Vişniec” voiam să scriu. Că suna bine şi se încadra în temă. Ghinion de neşansă. Universul (că pe cine altcineva să dăm vina) sau zeii cinici (că şi ei pot fi băgaţi în această oală) au zis, fără nici o urmă de respect pentru limbajul academic sau măcar politicos: ba pe-a mă-tii!

Acuʼ şi eu sunt îndărătnică şi mă iau la trântă cu Universul şi cu zeii şi cu coada lor care se amestecă în planurile mele. Dar eu zic să vă opriţi aici cu cititul, dac-aţi ajuns până aici, că mi-a secat şi bucuria şi energia, iar sclipiciul a devenit o mâzgă lipicioasă şi de culoare incertă de care nu ne mai putem atinge. Deci fără bucurie, cu o tristeţe infinită.

De obicei, un spectacol prost îmi lasă un gust amar, o dezamăgire cu care eu trebuie să lupt. Şi, în funcţie de cât de prost e şi câte niveluri de eşec atinge, lupta e mai mare sau mai mică. Uneori se şterge repede din memorie pentru că se încadrează într-un şablon. Nu vezi de multe ori spectacole care să spargă tiparele prin neîmplinirea lor: nu este foarte multă originalitate şi autenticitate într-un spectacol prost. Dar există o primă dată pentru orice.

Cum vă place… care e de fapt Cum vă plake. Şi ăsta ar fi trebuit să fie deja primul steguleţ roşu. Dar dacă eşti naiv, te gândeşti că e de fapt o critică socială, o critică la nivel de discurs lingvistic şi artistic. Surpriză! Nu e. E o aliniere la alienarea socială şi societală. Nu e un demers artistic care să combată, să demaşte, să arate disfuncţionalitatea, să chestioneze o problemă, să-i arate faţetele diverse, capcanele, consecinţele. E o reproducere, o copiere. Asta vreţi, asta vă dau. Câte like-uri şi distribuiri a primit clipul ăsta pe reţele? Luaţi de aici şi da-ţi înapoi cu like, ador. Că sub pretextul că sunt artist, că sunt original, merge orice. Se ia cu furca şi se aruncă pe scenă. Treaba ta ce faci cu ce primeşti. Ce? Mai ai filtre? Mai ai exerciţiul gândirii critice? Al gândirii? Te simţi jignit că ţi s-au furat nişte ore din viaţă? Păi ce? Nu pierzi ore din viaţă navigând printre meme-uri şi filmuleţe? De ce ar trebui să fie asta diferit? Pentru că e teatru?

Botond Nagy declara în cadrul unei întâlniri regizorale propusă de revista de cultură teatrală Teatrul azi (discuţie cu cinci regizoare şi cinci regizori transcrisă în numărul 9/10 al revistei) că s-a gândit în vara asta să renunţe la teatru şi să se apuce de alte lucruri interesante, în online. Nu s-a întâmplat. Şi că are în continuare căutări.

Căutarile nu s-au văzut în spectacol, s-a văzut însă renunţarea la teatru. Cu t mare, cu t mic, scris cu asterix la un font aproape ilizibil în josul paginii, ca menţiunile în contracte care ai vrea să treacă neobservate, la ideea de teatru, care, cu suişuri şi coborâşuri, a traversat timpul. Probabil că Botond Nagy a vrut să-şi facă ieşirea din teatru, grandios, nu cu cel mai bun spectacol, cum s-ar aştepta prostimea, ci cu cel care anulează tot ce ar putea avea şi cea mai îndepărtată legătură cu arta, cultura. Şi a găsit reţeta perfectă. A luat tot ceea ce ar trebui să reprezinte teatrul, de la formă până la conţinut, de la toate rolurile pe care teatrul şi le-a asumat de-a lungul veacurilor, şi le-a otrăvit. Nu-mi dau seama dacă a făcut-o printr-o cercetare aplicată sau i-a venit natural, ca unui copil râzgâiat care atunci când nu mai vrea să se joace strică şi jucăriile celorlaţi copii. Sper că repetitivitatea replicii din filmul The Terminator: Iʼll be back! este doar o glumă expirată folosită până ce-şi pierde şi ultima urmă de umor şi nu o realitate.

Teatrul a fost ucis cu lipsă de viziune, cu lipsă de concept, de idee, de orice fibră artistică, cu plictis şi mitocăneală, cu grobianism. A fost pus într-un sicriu căptuşit cu voaluri, cu capul pe scenă (că de la cap se-mpute şi peştele) şi picioarele în sală spre uşa de ieşire. Că aşa se pune mortul. Şi pentru că nu a fost suficient, s-a şi scuipat pe el, s-a şi băşit (pardon my french), i-a dat şi cu manea şi au jucat şi capra pe mormântul lui. Şi ca să nu ne iasă vorbe în comunităţile creştine, Hamlet a dat şi de pomană. S-a făcut.

L-a îngropat şi pe Shakespeare. În irelevanţă, printr-un colaj de fragmente scoase din context, lipsit de sens şi adăugit cu cuvinte şchioape şi beteşugite. S-au poate l-a ajuns blestemul „Macbeth”.

Dar să mai fac un efort de decodificare a spectacolului, ca să nu ziceţi că n-am încercat, că n-am căutat suficient sensul. Încerc să mă desprind de gustul care mi-a rămas şi să revizitez ce am văzut.

O pădure (proiecţie), un colind, capre – capre tradiţionale de Anul nou, ursul. O trimitere la teatrul popular/folcloric românesc? Putem încerca să aducem semnificaţiile jocului caprei în contextul spectacolului? Un ritual tradiţional, simbol de înmormântare a anului vechi şi renaştere a anului nou sau doar element recognoscibil şi încercare de câştigare a bunăvoinţei spectatorului şi aducerea de belşug în like-uri? Un picior în uşa întredeschisă, sau o fi cum spune sonetul lui Shakespeare – „Ei, spectre ce hulesc, nimic mai mult”?

De gustibus

DUMITRU DINEL TEODORESCU

Cum spuneam în numărul trecut, la afișul lăudat să nu te duci cu sacul. Nici eu nu mai știu ce mai vreau. Să fie afișul bun, cu riscul că te duci la un eveniment dezastru pentru că afișul era bun și îl arăta promițător, sau să fie afișul prost și să te duci doar sperând că evenimentul nu e așa prost ca afișul. Problema ar fi că, în scenariul doi, nu te duci, așa că nu vei afla niciodată cum a fost evenimentul. Ok, rămân pe varianta 1: să fie afișul bun și să speri că evenimentul nu e mai prost decât el.

Ei bine, săptămâna trecută, văzând afișul făcut de George Roșu pentru noua producție a teatrului nostru, mă întrebam dacă chiar joacă ăștia capra în Shakespeare. Dacă e să te iei după afiș, care e atât de curat, aerisit, două fonturi și două sigle, o capră pe o adaptare după Shakespeare intrigă și atrage magnetic. Că deh, pare capră de a noastră. Dar stilizată, sobră, nu kitchoasă și eclectică precum cele adevărate, împodobite cu panglici de toate culorile, precum oițele scăpate la bal, care nu s-au putut hotărâ ce culori să asorteze pe ele, așa că le-au luat pe toate deodată. Și nu se ascunde sub o glugă, precum capra noastră tradițională, care își scoate doar botul clămpănitor din anonimitate. Problema cu afișul e că e prea deștept. Și promite prea mult. Ochiul atât de inteligent al caprei o umanizează până în punctul în care aceasta devine o metaforă a înțelepciunii veacurilor. Îmbinarea fericită între arhaism și cunoaștere, între intelectual și popular, adică ceea ce ar trebui să livreze tradiția: asumarea înțelepciunii trecute și îmbogățirea ei continuă, nu mimarea formelor și împietrirea în ele. Vlăstare înmugurite ce răsar din craniu, idei noi ce cresc din forme vechi, speranța că și din os poate crește viață nouă, sinergia între vechi și nou. Le vezi pe toate acolo, în cateva linii dintr-un desen „naiv”. Iar faptul că în monocromia afișului singura culoare este pe gura caprei și în mugurii crengilor ce îi cresc din minte mi-a promis o lume nouă. O lume în care se întâlnesc cultura înaltă cu cea populară, occidentul cu răsăritul, în care se poate turna densitatea lui Shakespeare în forme estetice arhaice familiare nouă. Mie asta mi-a promis să-mi povestească capra din afiș.

Nu vreau să depășim granițele discuției despre afiș și promovare profesionistă în cultură. Toți am cumpărat la un moment dat batonul de ciocolată care, după ambalaj, promitea orgasme, dar în realitate am fost nevoiți să îl scuipăm după câteva guri. Astfel că nu voi vorbi aici despre spectacolul care nedreptățește afișul.

Voi vorbi foarte scurt și foarte trist despre ceea ce eu am perceput ca limitele înțelegerii artiștilor pentru sensibilități pe care ei ar trebui, în capul meu, să fie primii care să le protejeze. Și aici discuția o va lua mai razna decât vă așteptați, pentru că vorbesc despre castraveți. În spectacolul lui Botond Nagy avem un nou oracol, borcanul de murături. Borcan care conține castraveți. Castraveți care, odată destupat capacul, scuipă în univers chestii de genul “Pământul este plat!”, “Romeo și Julieta sunt daci!” Amuzant? Ce vreți, nivel de castraveți. Dar apoi urmează o proiecție video în care, peste discursul lui Nicolae Ceaușescu din 20 Decembrie 1989, discursul împotriva „huliganilor” de la Timișoara, cum au numit comuniștii pe revoluționarii de acolo, este inserat un text. Text în care, în modul împiedicat în care vorbea Ceaușescu, sunt denunțați castraveții conspiraționiști, agenții dezordinii, care încearcă să răstoarne temeliile societății noastre și atacă fibra națională. Eu eram copil mic când am văzut în direct la televizor acel discurs și mi-a rămas adânc în minte pentru că, la bunici fiind, îmi amintesc că, albă la față, nana mea a spus atunci ceva de genul „Deci e adevărat, trag în ei!”. S-a tras în oameni, nu în castraveți. Oameni care și-au dorit libertatea, nu dacopați de pe facebook. Poate că borcanul cu murături e un simbol frumos pentru rețelele sociale contemporane. Dar când operăm cu noțiuni pe care nu le stăpânim îndeajuns, chiar dacă intenția nu este malițioasă, ar trebui să umblăm cu mai multă precauție sau măcar să ne facem puțin temele înainte. Google e la fel de ușor de accesat precum Youtube. Mai ales noi, pentru a căror libertate de a crea, scrie, desena, spune și gândi liber, chiar au fost arestați, torturați, împușcați și arși oameni. Oameni care nu au avut privilegiul să se mureze în atâta bine încât lupta lor să fie doar o trântă cu bancurile.

Nu împărtășesc opinia că teatrul constă în rețete de a lipi în mod neașteptat noțiuni, clișee, simboluri, medii și șușe peste actori, să le stropim cu niște lumini și proiecții, să le înmuiem într-o baladă, frumusețea rămânând a se descoperi singură în ochii privitorului. Și nu, nu împărtășesc opinia că acest spectacol poate fi asemănat cu poezia contemporană. Cu o parte, da, dar nu cu cea bună. Că m-aș cam lăsa.

Numai eu?

Dinel Dumitru Teodorescu

Căcart! (fur şi eu de la Jarry)

Un pat de spital, un pacient, Richard al III-lea, nişte divagaţii pueril compuse care încearcă să sondeze empatia. Revin caprele. Capre culte. Una spune sonete, alta cântă Maria Tănase şi uşor uşor ajung în contemporaneitate. Scenă după scenă, ca fluxul de postări pe reţele. N-au legătură. Nu contează. E Minunat. Minunat. Mai mult decât minunat. Minunea minunilor. E minunat şi nemaiauzit şi nemaivăzut.Apar babele din „Întoarcerea acasă” şi domnul general cu tot cu sacul lui de pufuleţi. Reciclarea personajelor în teatru e ceva bun? Ajută? Un proverb zice că ciorba reîncălzită nu mai are acelaşi gust. Şi nici gluma repovestită, explicată şi reluată din nou şi din nou nu e digerabilă. Sexy asistenta şi generalul. Ea face injecţii. Dacă Generalul şi Babele vin din Întoarcerea, asistenta o fi un comentariu la Jokerii din Hidden Abuse Holdings? Sau doar reinterpretarea etichetei la spirtul Mona, cum ni se arată pe un ecran? Conectarea cu publicul şi recognoscibilul. Şi nu pot să nu fac din nou o paranteză şi să mă întorc la ce spunea Botond Nagy în Teatrul azi despre relaţia cu publicul, despre cum responabilitatea artistului e să ofere ceva comunităţii, să facă chestii care să placă publicului respectiv. Trageţi voi concluziile. Revin la babele reciclate. Şi la murături. Borcanul cu castraveţi. Un fel de oracol din Delphi. Că atunci când este deschis spune lucruri: „Pământu-i plat, bro!”, „Avioanele lasă dâre chimice. Romeo şi Julieta sunt daci. Botond Nagy este mason, face baie în sânge de capră.” sau ca să citez din dialogul publicului de proximitate „Borcanul spune adevăruri. / Da. Truisme.” Avem şi cucuruz. Probabil că nevoia de introducere a legumelor şi cerealelor ţine de credinţa că jocul caprelor are ataşată şi simbolistica legată de fertilitate şi invocarea protecţiei recoltelor. Pentru că altfel, vorbind despre castraveţi şi cucuruz şi legându-ne de forma falică şi manipularea obiectelor în scenă, am putea crede că am fost cucuruziţi. Înţelegeţi voi ce vreţi, c-aşa-i la teatru. Continuăm. Spital, bolnav, boală, sonet, club – piţiponceală, cocălăreală, Julieta, nuntă de mahala, manea, dansul pinguinului, groparii, matrix, terminator, capre din nou. „Lumea-toată e o scenă şi toţi oamenii-s actori” şi asta pare că scuză orice. Eu n-am găsit în toată această desfăşurare de clişee şi glume reciclate din spectacole trecute sau din feed-ul de tiktok nici un semn de punctuaţie, nici un semnal de alarmă tras, fie el cât de subtil, care să justifice şi să trasforme această grosolănie în altceva, un fir cât de subţire care să mă conducă undeva.

„Nu e cum vă place, e cum îmi place mie!” pare să fie motto-ul regizorului şi cheia spectacolului.

Altfel, vine Crăciunul şi Anul nou! Vă urez să aveţi parte de spectacole bune, de cărţi bune, de filme bune, de viaţă bună şi capacitatea să vă raportaţi la ele cu sinceritate şi să le puteţi deosebi de cele care doar vor să vă cucuruzească.

Luana Popa