„Când plânge Ruxandra … lumea se face mai ușoară.”

Am putea crede că Ruxandra e personajul principal al textului Elizei Păuna şi al spectacolului construit de Cosmin Panaite la Teatrul Studenţesc Fabulinus. Dar pentru mine nu există personaje principale în această întâlnire. Fiecare personaj îşi are întâietatea bine meritată prin forţa replicii şi autenticitatea trăirii expusă prin cuvânt şi prin gest.

Textul Elizei Păuna este uneori poem, alteori observaţie crudă. Pictează în cuvinte tablouri de o teatralitate care nu are nevoie de artificii. Cosmin preia provocarea şi ne pune în faţa unei scene goale, în care doar personajele şi trăirile lor vibrează într-un joc al realului cu imaginarul. Un microfon, câteva lumini delimitează spaţiul real de imaginar, spaţiul intim, personal, de spaţiul comun. Jocul cu perspectivele spaţiale, plasarea personajelor în scenă, traseele, interacţiunile, distanţele dintre ele creează atmosfera fizică şi psihologică în care cei cinci se povestesc pe înşişi şi pe ceilalţi. Intrăm într-un spaţiu sigur în care povestea se desfăşoară între secretele personale, temeri, frustrări, măşti de protecţie fizice şi psihologice, în care putem reflecta fără presiune la condiţia noastră în societate. Pentru că povestea poate fi scoasă din şcoală şi plasată în orice sistem şi nu-şi pierde nici o clipă validitatea. Grupuri de whatsapp cu incluşi şi excluşi avem cu toţii, poziţionări faţă de o problematică sau alta după ureche, sau în funcţie de interesele proprii, sau în faţa presiunii grupului am experimentat cu toţii, nevoia de apartenenţă, nevoia de validare, nevoia de exprimare, nevoia de a fi auziţi, nevoia de a fi apreciaţi, iubiţi, înţeleşi, am simţit-o cu toţii cel puţin o dată în viaţă. Plânsul Ruxandrei l-am plâns fiecare dintre noi, cu tot cu încercările nereuşite de a-l reţine, cu tot cu scrâşnetul de dinți, cu tot cu resemnarea că nimic din ce poţi face nu contează.

Textul şi implicit spectacolul abordează subiecte precum şcoala online, etica predării, raportarea socială la probleme de etică, adaptarea elevilor şi profesorilor în situaţie de criză, dar mai ales substratul uman al devenirii. Şcoala online a fost o provocare atât pentru elevi cât și pentru profesori. Distanţarea, folosirea tehnologiei în procesul de predare-învăţare, imposibilitatea de a controla clasa, adapatabilitatea elevilor la condiţiile de predare în afara clasei. Toate se regăsesc în spectacol ca puncte de legătură ale poveştii. O oră de fizică, un profesor care are probleme cu camera video, o întâmplare, reacţia elevilor, reacţia şcolii, reacţia părinţilor. Dar dincolo de subiectul abordat, spectacolul urmăreşte traiectoria emoţională şi acţională a personajelor, problemele cu care se confruntă, modul în care se raportează la ele şi le gestionează, relaţiile dintre elevi şi autoritate într-un tablou sensibil, dar bine definit, care ilustrează modul în care societatea contemporană funcţionează.

O întâmplare, care poate fi accident sau poate avea potențial intenţional, care ridică probleme de etică în procesul educaţional, este prezentată fără părtinire, fără a căuta vinovaţi şi a face procese, ci pentru a înţelege cum funcţionează societatea şi cum operează cu valori şi concepte. Ce rol poate avea o petiţie, care sunt resorturile motivaţionale ale iniţiatorilor, cum este receptată de autoritate (şcoala), cum se implică părinţii? Cine sunt protagoniştii, dar nu la nivel statistic sau ca tipologii, ci ca fiinţe vii care reacţionează emoţional în funcţie de experienţele pozitive şi negative care i-au construit până acum, când, imortalizaţi în acest moment al vieţii lor, spun o poveste şi ne invită să o analizăm alături de ei.

Patru tineri, patru elevi cu specificităţile şi sensibilităţile lor, cu relaţiile lor particulare cu familiile, cu şcoala, cu colegii.

Ruxandra, mutată lângă oraş, din cauza unor probleme în familie, trece prin mai multe şcoli. Ajunsă într-o „şcoală de prestigiu”, se confruntă cu problemele inerente schimbării de mediu, de grup, cu aşteptările pe care le are mama de la ea. Ruxandra e „cel mai bun copil din şcoală”, ea stă în banca ei. Îi place fizica şi proful de fizică. E timidă, se autoizolează, cântă la chitară şi visează cu ochii deschişi, uneori plânge. Are un univers al ei în care se simte în siguranţă, în care îşi construieşte scenarii care o pregătesc pentru fiecare zi şi noile confruntări pe care i le aduce. Monologul ei e vibrant, cutremurător, revolta faţă de autoritatea oarbă a cuvintelor dintr-o scrisoare imaginară, dublată de strigătul chitării, subliniază intensitatea frustrării, a trăirii ei şi a neputinţei, a zbaterii între ceea ce ea consideră corect şi aşteptările societăţii.

Lucy e sensibilă şi singură, dar nu o arată. Ea nu e nouă în şcoală, dar simte că nu-şi cunoaşte deloc colegii. E într-o continuă căutare. Caută răspunsurile în cărţile de tarot. Urmăreşte lumina, o observă, o memorează. Lumina e o ancoră şi punct de stabilitate în căutările ei. O fire artistică care se exprimă prin felul în care se îmbracă, altfel decât colegii ei. Lucy se caută pe ea, îşi construieşte o identitate. Lucy nu e niciodată Lucy. Lucy e uneori o floare, e Daisy, uneori ar vrea să fie fluture, dar fluturii sunt prinşi de oameni, aşa că mai bine o pasăre, o pasăre care mănâncă fluturi, sau aer. Dorinţa ei scrisă pe un balon – Să mă hotărăsc ce vreau să fiu, doare.

Mike e şeful clasei. E jovial, e popular, e implicat şi profesorii au încredere în el. Are şi el bagajul lui emoţional, îşi aminteşte lacrimile din prima zi de şcoală, frustrarea şi neputinţa în faţa unui cuvânt pe care nu-l cunoaşte. Şi el şi-a construit o identitate. E hotărât şi determinat, e eroul care protejează prestigiul şcolii. E foarte isteţ şi ştie să manipuleze şi oamenii şi situaţiile.

Luptă pentru control, pentru a nu mai fi într-o poziţie vulnerabilă. Colecţionează profesori, pe care-i ţine în telefon, ca pe fluturi în insectar. Îi studiază, vrea să le cunoască limitele. E modul lui de a se proteja, într-un sistem în care nu are încredere, într-un sistem depăşit.

Alex e timid şi neîncrezător. Îndrăgostit de Ruxandra, nu ştie ce să facă cu el într-atât încât ai lui îl bănuiesc că s-a apucat de droguri. Interacţiunile lui cu ea sunt bizare, inadecvate şi cu atât mai emoţionante.

Proful de fizică iese din tiparele şi categoriile pe care Mike le respinge, pe care le-ar elimina din învăţământ. E altfel, nu se limitează la conţinutul manualului, le dă exemple şi îi provoacă să gândească, să aplice cunoştinţele în experimente şi exerciţii altfel. Proful e la fel ca ei. Aceleaşi temeri, aceleaşi inadecvări. În cancelarie e şi el din nou copilul venit nou în şcoală, neacceptat de colectiv, un intrus, care nu-şi găseşte locul, care nu are o bancă desemnată în care să-şi petreacă pauzele. Care observă cu tristeţe că scaunele vechi şi cu semne de uzură se aseamănă întrucâtva oamenilor. Monologul lui e o metaforă puternică şi emoţionantă a devenirii, a visurilor, a dorinţelor şi a materializării lor în lumea reală. Relaţiile între oameni nu se schimbă, indiferent de vârsta lor. Lupta pentru acceptare, incluziune e continuă şi-şi cere sacrificiile. „Ordinea în care a plâns Ruxandra” e poezie, e un spectacol în care emoţiile zburdă pe scenă şi în sală nestingherite, e reflexie şi reflecţie, e umor inteligent şi candid, e tinereţe şi înţelepciune, e energie. „Când plânge Ruxandra … lumea se face mai ușoară.”

Teatrul Studenţesc Fabulinus Suceava – „Ordinea în care a plâns Ruxandra” de Eliza Păuna, Regia Cosmin Panaite, Regia tehnică: Ilie Doroftei, Distribuţia: RUXANDRA – Ioana Stempel, MIKE, șeful clasei – Irinel Valeriu Rusu, ALEX – Adrian Durnea, LUCY – Gabriela Opria, PROFESORUL – Vlad Mardare.