Îmbrăţişarea poeziei cu teatrul

Proiectul „Spectacolul Cuvintelor – Îmbrățișarea Poeziei cu Teatrul” organizat de Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava, finanțat de Ministerul Culturii, s-a desfășurat cu ocazia Zilei Culturii Naționale în perioada 15-17 ianuarie.

Ce este un cultura? Ce este un om de cultură? Ce rol are cultura în societate? Cum se ajunge prin cultură la civilizaţie? Ce reprezintă Eminescu pentru cultura română? Cum îl putem redescoperi pe Eminescu? Ce efect pot avea asupra noastră zece minute pe zi dedicate culturii (muzicii, literaturii etc)? Ce rol (mai) are poezia? Ce este poezia? Cum devine omul poet? Au fost câteva dintre temele lansate celor care au venit la aceste întâlniri. Teme la care s-a căutat răspuns, dar care au rămas deschise spre investigare personală.

„Cultura este în acelaşi timp uşor de definit şi greu de definit.” a spus Matei Vişniec, iar „Acest ogor al culturii trebuie arat cu grijă, cu încredere, cu pasiune. Ca să crească cuvintele, să crească poezia, literatura, să crească imaginaţia, să crească teatrul, artele, muzica.”

Vorbind despre cultura naţională, despre Mihai Eminescu, a subliniat „Merită în fiecare zi să ne amintim de Mihai Eminescu, să citim în fiecare zi măcar o poezie.O poezie pe zi ar însemna pentru fiecare dintre voi un fel de aripă nouă. Ca să putem înţelege mai bine lumea, frumuseţea, pe noi înşine. Primul sfat, pe care eu, ca scriitor, vi-l dau: citiţi o poezie pe zi şi veţi vedea cum vă creşte o nouă aripă. Gândurile, imaginaţia voastră vor zbura mai uşor dacă citiţi o poezie pe zi.”

Mircea A. Diaconu, pe care Matei Vişniec l-a prezentat: „un mare om de cultură, un foarte important critic literar, eseist, istoric literar al României, un om neobosit pe şantierele bibliotecilor” a răspuns provocării de a vorbi despre Eminescu. Mircea A. Diaconu a creat o punte de legătură la nivel de discurs între el – omul de cultură, proferorul universitar, criticul şi tinerii din sală: „Toţi aici de faţă am fost elevi, am stat aşa ca voi în faţa unor profesori. (…) Şi acum suntem elevi, învăţăm continuu, inclusiv de la copiii cu care lucrăm, de la studenţi, de la spectatori. Tot timpul citim. Aripile noastre nu se văd.” Despre Eminescu a vorbit cu pasiune şi interes viu angajând publicul într-o provocare aproape detectivistică de a-l descoperi pe Eminescu din spatele lui Eminescu.

„În legătură cu Eminescu – unii ştiu ceva despre biografia lui, dar evident esenţa lui ne scapă, miza existenţei lui rămâne cumva necunoscută, tocmai de aceea căutăm în continuare fapte, dovezi, mărturii ale existenţei lui. Ce se întâmplă cu opera? Un critic literar, înainte ca el (Eminescu) să moară, i-a adunat poeziile publicate până atunci într-un volum. Eminescu nu îndrăznea să-şi publice poeziile într-un volum. Credea prea mult în religia asta a poeziei. Pentru el poezia era ceva intangibil, de mare responsabilitate. Se spune că atunci când a văzut volumul acesta pe care i l-a publicat cineva, l-ar fi aruncat. (…) În 1902, oamenii au avut o mare surpriză. Au descoperit o ladă, o ladă pe care Eminescu o purtase probabil în toată viaţa lui, prin Viena, Berlin, Ipoteşti, Bucureşti, Iaşi. Şi în lada asta erau sute, mii de pagini în care el tot scrisese, lucruri pe care nu le-a publicat, variante ale unei poezii – Luceafărul – multe variante.

A lucrat la ea continuu. Atunci am descoperit un alt Eminescu. Un Eminescu colosal, uriaş. Ceea ce publicase părea aproape nesemnificativ. De atunci oamenii tot cercetează în lada asta cu manuscrise. Ce publicase – ce suntem noi în viaţa de zi cu zi – e o parte vizibilă care se fundamentează pe un munte uriaş. Noi vedem doar vârful. O parte infimă. Ceea ce se află în spate este muncă, efort, dăruire, pasiune, timp, suferinţă, dragoste. Şi asta încercăm să aflăm, şi asta în fond trebuie să devină pentru voi o imagine emblematică. Suntem ceea ce se vede, dar în fond, suntem şi o parte foarte puternică pe care n-o vede nimeni, din care noi ne hrănim.”

Profesorul Gheorghe Cîrstian, cu modestia-i bine cunoscută, n-a devoalat nici un secret prin care îşi stârneşte elevii într-ale poeziei, dar a vorbit despre puterea exemplului: „Dacă pe mine mă vede un elev/ liceean că citesc, aproape sigur va ajunge în situaţia să citească şi el. Dacă mă vede pe mine fumând, o să fumeze şi el. Dacă mă vede pe mine citind şi recitând poezie s-ar putea întâmpla ca el să citească şi să recite poezie.” Şi a demonstrat-o. Inserând cu o naturaleţe desăvârşită versurile lui Marin Sorescu, ca replică. „Dl. Vişniec vorbea de aripile care cresc, eu sunt de-a dreptul zburător în privinţa asta. De 30 ani, în Petru Rareş, şi nu numai, se citeşte poezie, se participă la concursuri. (…) Poezia intră în sufletul elevilor, a liceenilor, dar şi a celor mai mici şi ne trezim poeţi, critici literari, şi tot ceea ce vrem noi să devenim.”

Lectură, improvizaţie, şarmul Clarei Popadiuc dublat de ludicul lui Răzvan Bănuţ, au atras copiii de toate vârstele în jocul propus de Matei Vişniec de a descoperi aventurile Caprei şi ale Iedului cel mic dincolo de punctul în care s-a oprit din povestit Ion Creangă.

„Cum devine omul poet? Uneori devii poet pentru că mergi aşa pe stradă şi paf te loveşti cu capul de un nor care este poezie. Vi s-a întâmplat aşa ceva? Să daţi cu capul de poezie?” Matei Vişniec vorbind despre poezie are forţa unei poezii şi devine demonstraţia propriilor spuse: „totul în jurul nostru este poezie. Trebuie doar să ştim să o privim.” A vorbit despre poezia ca instrument de cunoaştere a lumii şi de cunoaştere a noastră. De nevoia unui „curs de iniţiere în poezia din jur, în poezia lumii.” „În jurul nostru este atâta poezie. Poezia nu este doar cuvântul transformat în poezie, poezie este când ninge, este un răsărit de soare, un apus de soare, un om frumos la care te uiţi, o pasăre care zboară, cerul în orice moment este poetic.”

Matei Vişniec a propus poezia şi poeţii/poetele (Roman Istrati, Elena Ștefoi, Mircea Dinescu, Emil Brumaru, Virgil Mazilescu, Mihai Ursachi, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Ion Mureșan, Mariana Marin, Cristian Popescu, Carmen Veronica Steiciuc), actorii teatrului sucevean au dat viaţă cuvintelor, poeziei.

Fluturii visaţi de Carmen Veronica Steiciuc – „una dintre poetele cele mai tulburătoare pe care acest început de secol le-a dat.” au venit din Livada de portocali şi au zburat o clipă prin gândurile noastre.

Luana Popa 23.01.24 IC73