Căpșuni de zăpadă,

de Petro Ionescu, Regie artistică Cosmin Panaite, Scenografie, concept video și light design: Mihai Păcurar, Mișcare scenică: Andreea Belu, Sound design: Paul-Ovidiu Frilensăr Cosovanu, Afiș George Roșu, Distribuție: Cristina Florea, Mîndru Cătălin Ştefan, Delu Lucaci, Butnaru Horia Andrei, Diana Lazăr. Limita de vârstă: 14+

Următoarea reprezentație 28.02.24.

Știu, a scris Luana despre căpșuni, astfel că nu mai e nevoie și de părerea mea. Știu! Gninion. Puteți să vă opriți cu cititul acum și aici, pentru că și eu tot de căpșuni voi vorbi. De zăpadă. Spectacolul regizat de Cosmin Panaite pe textul lui Petro Ionescu, ultima producție a Teatrului Municipal Matei Vișniec Suceava.

Un spectacol, în mintea mea, despre epidermă. Știți, stratul acela subțire de țesut care învăluie ceea ce definim ca eu și îl delimitează de lumea exterioară. Epidermă care, cu cât este mai poroasă, cu atât este mai puțin protectivă pentru straturile de dedesubt, fie ele de carne sau de spirit și, cu cât este mai tăbăcită, cu atât este mai sufocantă pentru acest interior în care viețuim. Petro Ionescu creează cu atenție, ca într-un experiment de laborator, un pretext în care cinci personaje intră de bună voie și, dintr-o glumă în alta, se așează cuminți sub propriul microscop și se autoanalizează cu onestitate științifică.

Beatrice, Dem, Dada, Tristan și Suzana, foști colegi de liceu, se întâlnesc după 20 de ani, în laboratorul de biologie, la un parastas ad-hoc după moartea fostei lor profesoare de biologie. Moartea acesteia ar trebui să fie, la nivel simbolic, eliberarea de acea fostă viață. Laboratorul de biologie însă, spațiul în care și-au trăit o parte din adolescență, cele mai intense vise, speranțe și iubiri, îi confruntă pe ei, cei de acum, cu ei, cei de atunci. Ori de obicei așa apare criza vârstei mijlocii: din cum poate privi în ochi eu cel de acum pe eu cel de atunci. Examen de maturitate pe care mai toți îl evităm cu disperare.

Cele cinci personaje sunt cinci ipostaze diferite ale gradientului maturizării, cu toate nuanțele și criteriile care îl compun: cuplu, fericire, profesie, succes, valori, împliniri, regrete. Unii nu pot da drumul încă mâinii copilului sau adolescentului din ei, alții nici nu și-l mai amintesc. Dada, interpretată de Cristina Florea, este cel mai conturat dintre personaje, deși mai sărac în monoloage explicative. Mamă, soție, posesoare de familie, casă, mașină și credit, ea este cea mai avansată pe drumul împăcării raționale cu sine. Este conștientă că nu va apuca să vadă toate locurile pe care și-ar fi dorit să le vadă, că nu va citi toate cărțile esențiale, dar a făcut deja acest pact conștient cu sine, că viața pe care o are va exclude toate celelalte vieți posibile și că este ok cu asta. Iubesc acest personaj ca pe un ideal sublim în viață, deoarece nu cred că el este posibil. Întotdeauna, în fundul minții, vom nutri vaga speranță că poate vom reuși totuși să facem și ce ne dorim, că nu am putut acum, dar că va exista o dată viitoare, că … Este singurul personaj care are coloana vertrebrală să își traseze singur granițele destinului posibil și să îl și acceseze, plătind conștient prețul cuvenit. Nu trăiește din regrete, nu se povestește, nu se justifică, nu speră că poate va putea trișa destinul. Înjură și, cinsitit, plătește prețul și pentru aceasta societății: o scuză și o grisină.

Este atât de reconfortant să vezi, măcar pe scenă, perfect interpretat, un personaj care nu se vrăjește nici pe sine și nici pe ceilalți.

Suzana (Diana Lazar), este povestea cea mai comună, a liceanului cuminte, zdrobit de familie, care își face și își va face mereu datoria, care își va construi cuminte o carieră agreată de părinți și care, cel mai probabil va rămâne într-o nefericire rece, deoarece toate sucesele sale în viață nu sunt un rezultat al propriilor nevoi, ci al unicii nevoi de a fugi cât mai departe de casă și de tot ce reprezintă ea. Suzana este doctor de familie ca profesie, singură ca status de cuplu și fișet metalic ca status emoțional. În fiecare sertăraș compatimentează o amintire dureroasă și lasă senzația că a devenit doar suma acestor sertărașe. Diana Lazăr surprinde personajul atât în rigiditatea sa cotidiană, cât și în afecțiunea și nesiguranța cu care le spune foștilor colegi, cu care nu s-a văzut de douăzeci de ani, că față de mama sa nu se poate deschide așa cum o poate face când vorbește cu ei.

Beatrice (Delu Lucaci), pare a fi împărtășit o dragoste de liceu cu Dem (Horia Andrei Butnaru). Fuga lui Dem a rupt acest cuplu și rana ambilor a rămas deschisă. El este pilot, rămas de atunci într-o perpetuă fugă, iar ea activistă de mediu, încercând încă și mereu să salveze ceva. Reflexe ale vinovăției în ceea ce îl privește și a nevoii de recuperare a ceva care să conteze în ceea ce o privește. Dacă până la ei fiecare personaj își are monologurile din mintea proprie și dialogurile din lumea reală, scena Beatricei cu Dem introduce și tărâmul perfectului imaginar, în care cei doi, aflați fizic în aceeași încăpere, par că își dau mental întâlnire, nici unul dintre ei neștiind dacă trăiește fantezia proprie sau a celuilalt, dar participând fericiți împreună. Nevoia unui simplu „Îmi pare rău” proiectează sau recreează pentru ambii lumea comună în care au loc doar ei. Scenografia toată pare a fi fost pusă în operă de către Mihai Păcurar pentru a pregăti momentele Beatricei cu Dem. Proiecțiile video au până în acest punct impact mai mult atmosferic, încercând să sugereze gânduri, stări, lumi pierdute sau doar imaginate, prin obiecte disparate. Sunt precum fotografia unor obiecte rămase după un cataclism, care sugerează aspecte ale vieții de dinainte. Epiderma filmată de aproape pare plină de cicatrici, nu precum tenul mătăsos al unei femei, așa cum viața reală nu este la fel de luminoasă precum cea imaginată, iar întreg angrenajul video al spectacolului își găsește, în mintea mea, apogeul în proiecția cu ochiul Beatricei sub care, pe o masă de disecție sau observație, stă ghemuit Dem.

Tristan (Mîndru Cătălin Ștefan) este numitorul comun și liant al personajelor. Cinic, cu picioarele pe pământ, cu idei înalte și așteptări mici, nu se lasă luat pe nepregătite de viață, pentru că încearcă să nu aibă nici o așteptare de la ea. Dacă Dada a negociat cinstit cu destinul și a ales ce ia și la ce renunță, Tristan pare că a știut de la început că pentru el nu a fost rezervat nimic și că viața e pur și simplu prea mică pentru ideile sale mari, astfel că nici nu a încercat un târg cu soarta.

O dimensiune neașteptată a spectacolului lui Cosmin Panaite este universul sonor, proiectat de Paul-Ovidiu Frilensăr Cosovanu. Acesta este, în mare parte, creat în scenă, într-un mod cu totul și cu totul neașteptat, respectiv cu senzori de mișcare și lumină care, în urma gesturilor actorilor, produc sunete. Spectacolul, care are planul scenei, planul mental al personajelor – un plan punte între scenă și public – și planul publicului, care, pe scenă fiind, este un personaj terț căruia i se fac toate confidențele precum propriei conștiințe, introduce încă o dimensiune conceptuală, printr-o acțiune fizică. Efectul spectacologic este inedit (mai ales în dansul cu scheletul), dar acest aspect este neimportant pe lângă implicațiile acestui artificiu folosit pe acest text. Pentru mine acest univers sonor, creat în fața mea, este un metalimbaj care sugerează că zgomotul lumii, așa cum îl auzim fiecare în capul nostru, este rezultatul mișcărilor noastre proprii prin ea. Percepția lumii este subiectivă. Aceeași lume o percepem fiecare, cu simțurile și stările noastre, total diferit. În fața noastră actorii creează sunet prin mișcare și lumină: fiecare sunetul său, lumea sa, care se împletește cu al celuilalt și cacofonia sau simfonia aceasta este lumea noastră.

Între posturile și necesitățile proiecțiilor video live, crearea sunetului în mod coerent și mișcarea care să sugereze cât mai bine stările mentale și sufletești ale personajelor, Andreea Belu, coregrafa spectacolului, a lucrat probabil întreit la această producție. Dacă e să dăm crezare pretenției unor artiști cum că teatrul înseamnă a picta cu actori vii pe scenă, atunci ei i-au ieșit câteva tablouri memorabile, atât statice, cât și dinamice.

Finalul îmi vorbește în mod deosebit. Este o instalație foto-video-sonoră cu statui vivante. Pe podul către destinul sperat, sau poate doar către maturitate, majoritatea se blochează încă de la intrare. Personajele te privesc zâmbind, invitându-te parcă să te gândești dacă nu cumva ești și tu printre ele.

Astfel de momente de introspecție sunt rare în viață și nu avem niciunul curajul să le ducem până la capăt. Uneori chiar e mai bine să nu o facem. Mai degrabă mergeți la teatru și, în funcție de ce veți simți, puteți face, după caz, ajustări fine din mers. E ca și trasul de volan: cel instinctiv evită mai sigur catastrofa decât cel conștient.

Dinel Dumitru Teodorescu