OCCIDENT EXPRESS RO
De plimbat prin căminele culturale din ţară
Un spectacol. Acelaşi text, acelaşi autor, acelaşi regizor. Se schimbă limba, două treimi din distribuţie. Se schimbă/adaugă nişte replici/scene. Alt spectacol.
Aceeaşi gară părăsită şi prăfuită. Alţi călători. Altă atmosferă.
Intenţia regizorală de a reda povestea fragmentar cu energii şi atitudini desprinse din arta clovnului este vizibilă, cu decupaje de personaj, cu ieşiri şi reveniri în context, în poveştile de viaţă ale unor oameni care (încă) aşteaptă un vis (chiar şi visul american – vreau să plec în America tuturor posibilităţilor, dublat de valenţa lui românească – vor veni/au venit americanii). Intenţia regizorală e clară şi validă prin alegerea clovnului ca povestitor, mai ales din perspectiva tragicomică a simbolurilor asociate acestuia care, suprapuse pe text, ar fi putut da o nouă dimensiune umorului negru al absurdului vieţii. Timpul scurt (zece zile de producţie) şi lipsa de experienţă în arta clovnului par a fi fost principalele obstacole în materializarea intenţiei regizorale. Sublimul clovnului care derivă din esenţializarea şi simbolistica gestului, din tragismul zâmbetului atoatecunoscător, din ironia precisă a gândului se pierde în scamatoriile stângace ale măscăricilor. Comicul negru şi tăios al absurdului se diluează în comicul banalităţii, al deriziunii. Totul pentru un hohot de râs zgomotos şi aprobator al publicului. Râsul e un drog şi pentru cel care-l râde şi pentru cel care-l provoacă. Căutăm să-l practicăm cu orice preţ, oricând, oricum. E o eliberare. Pipi, pişu, mă piş, pişat, caca, căcat. Şi râdem. Ei zic cuvintele buclucaşe şi gâdilicioase şi noi râdem mai abitir. Râsul e o capcană. E o capcană teribilă. Această fată morgana care te seduce şi te scoate de pe cărare sau de pe şine, dacă vreţi, ca să ne întoarcem în metafora gării prin care nu mai trece nici un tren. Şi pentru o clipă uiţi de tot, de tine, de personaj, de poveste, şi râzi în tine cu bucuria celui care a reuşit să-i facă pe ei să râdă. Şi ceva se pierde. Seducătorii au fost seduşi ei înşişi de râsul publicului. Un cerc vicios al râsului. Intraţi în bâlci, în labirintul de oglinzi care deformează, nu ne mai căutăm, nu mai căutăm ieşirea, râdem narcotic la fiecare anomalie. Un râs simptomatic pentru o societate contemporană care trăieşte din clişee, din automatisme, din nevoia de a râde. De altfel o nevoie reală, autentică. Aş fi vrut să simt privirea rece de deasupra nasului roşu (imaginar), privirea care trezeşte. Privirea care întrebă, care te face să te întrebi cine eşti? De când stai pe peron? Cât mai eşti dispus să aştepţi? Ce aştepţi de fapt? Câte goluri îngrijeşti în tine?
Cât pustiu? Tragedia omului din antichitate până în contemporan. Visul spulberat cu violenţa cu care se sparge un balon. Echilibrul dintre tragic şi comic, dintre absurdul visului şi absurdul realităţii, dintre ce ar fi putut să fie şi ce este a fost tulburat de fantasmele râsului de suprafaţă. Un rol important în această turbulenţă l-a avut limba română. Efectul pervers al cuvintelor care capătă multiple sensuri în funcţie de intonaţie, de intenţie, de alăturare, de aglomerare. E o loterie. Poate să-i dea sclipiri magice sau să denatureze întreg procesul. Zgomotul asurzitor al exploziei balonului cu vise este îngropat de zgomotul râsului provocat de o nouă schimonoseală. Reverberaţia exploziei deschide o rană. Clovnul nu vrea să cureţe răni, vrea doar să distragă atenţia. Şi rana? Neîngrijită, ignorată, nu poate fi tratată cu glumiţe. Dar poate fi un punct de plecare într-o discuţie reală?
Occident Express Ro este un spectacol accesibilizat pentru vorbitorii de limbă română. E uşor de plimbat. Nu are specificaţii tehnice complicate. Nu mai are nevoie nici de proiector pentru supratitrare. Poate un turneu exhaustiv în căminele culturale din judeţ, din ţară va transforma spectacolul într-un succes. Îi va da timp să se aşeze, să se echilibreze, să-şi facă reglajele de fineţe. Să-i dea şansa să fie un început de dialog cu publicul.
O discuţie despre public, marele public, publicuri de nişă, publicuri mici şi duşmănoase, publicuri pretenţioase până la snobism, publicuri pe categorii de vârstă, preferinţe etc (căci împărţirea poate continua la nesfârşit) vom porni într-o altă zi de marţi. Căci nici publicul nu mai e ce-a fost şi nici când a fost ce credem că a fost n-a fost chiar aşa.
Mi-am promis că nu voi face comparaţie între cele două spectacole, deşi ispita e mare şi greu de ignorat. E adevărat, ambalajul e aproape acelaşi, conţinutul diferă. Până când varianta în limba română îşi va găsi echilibrul între dorinţa de a face publicul să râdă şi dorinţa de a transmite ceva odată cu râsul, până când puterea cuvintelor va depăşi mulţimea gagurilor, până când personajele vor fi lăsate să aibă o voce, prefer varianta pentru export. Tot snoabă cu pretenţii şi duşmănoasă merg şi eu pe mâna lui Farfuridi: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieşi… Am zis!”
Teatrul Municipal „Matei Vişniec” Suceava, „Occident Express Ro” de Matei Vişniec, regia Alain Timár, scenografia Sebastian Raţiu, cu: Mîndru Cătălin Ştefan, Clara Popadiuc, Răzvan Bănuţ. Premiera: 25 februarie.
Hidrele şi himerele patriei
DUMITRU DINEL TEODORESCU
Aţi văzut? Haide că aţi văzut, că a fost plin netul! Şi cine nu a văzut pe net, a auzit la Radio România Cultural, că pe ăsta îl ascultăm toţi : Lupta ieşencei cu Hidra, happening în cadrul Lunii sculptorilor români la Iaşi.
Da, Luna sculptorilor români, ediţia a 4-a, se desfăşoară la Iaşi între 19 Februarie şi 19 Martie. Să mergem zic. Măcar lucrările în aer liber şi tot merită drumul. Iar, dacă vă simţiţi ameninţat/ă de vreun prozelit în căutare de harţă cu anticrişti, adăpostiţi-vă şi într-o galerie de artă, că acolo nu intră.
Cum, nu ştiţi? Nu se poate! Păi se face că printre sculpturile în aer liber se află şi o piesă de mari dimensiuni a sculptorului Costin Ioniţă, realizată în cadrul Proiect 1990, un proiect de artă pentru spaţiul public derulat între 2009 şi 2014 şi coordonat de Ioana Ciocan, directoare a Art Safari. În cadrul Proiect 1990 au fost realizate aproximativ 20 de lucrări de mari dimensiuni pentru soclul din faţa Casei Scânteii din Bucureşti, soclu de pe care statuia lui Vladimir Lenin, realizată de Boris Caragea, a privit România din 1960 până în 1990, când a fost dezinstalată. Şi aşa intră Hidra (cel puţin una dintre ele) în istoria României. Din mintea lui Costin Ioniţă se materializeaza pe corpul lui Lenin şi se dă de gol prin cele şapte capete. Ştiţi, hidra e animalul acela mitologic cu mai multe capete care, oricât tăiate, cresc la loc. În cazul nostru, şapte capete în formă de trandafir, care, conform concepţiei autorului, simbolizează clasa politică postrevoluţie. Adică s-a retezat un cap, comunismul şi din acelaşi corp cresc mai multe alte capete, în formă de trandafiri. Complex foarte? Prea conceptual? Găsiţi?
Ei bine, această sculptură a stârnit stupoare şi reacţii vehemente de la unii ieşeni, care au recunoscut imediat influienţele sataniste. Şi, ca orice luptător întru credinţă, unii au atacat lucrarea, provocându-i daune, în încercarea de a o distruge şi şterge din mentalul public, privat, trecut şi viitor. O doamnă în vârstă a lovit lucrarea în direct (facebook WOW Iaşi), declarând că „trebuie să mai venim cu cineva şi să dărâmăm, să tăiem, să facem ceva”, să scape Iaşiul de asemenea abominaţii. Ce tare! E banc? Nu? Emoticon tăvălindu-se de râs! Ciocnirea culturii cu Iaşiul lasă urme în cultură, nu în ieşeni.
„Având în vedere această istorie a acestei sculpturi, curatorul care a ales-o pentru Iași a avut o sarcină dificilă: a trebuit să teleporteze o lucrare politică care-l redă pe Lenin, iar fără contextualizarea ei, publicul a fost pus în fața unei lucrări pe care nu a înțeles-o. Nu putem să avem pretenția ca publicul, indiferent dacă este iubitor sau neiubitor de artă, să înțeleagă o lucrare pe care i-o trântim în spațiul public. Este o problemă pe care o au toate monumentele post-decembriste din România, nu doar Hidra. Este dreptul cetățenilor să le placă sau nu o lucrare de artă, dar de la a nu le plăcea la a încerca să o distrugă este o diferență foarte mare”, a explicat Ioana Ciocan. (scena9.ro)
Ei bine, aici singurul cap pe care îl am eu a intrat în FATAL ERROR. Sunt primul care să râd de scânteile care sar arzător din lupta dintre prozeliţii ieşeni şi obiectele de artă, că deh, ştiţi cum e cu gelozia suceveanului în faţa capitalei noi a Moldovei, a Capitalei României ce ar fi trebuit să fie, a oraşului care a făcut Unirea (?), a marelui centru universitar (dotat cu Universitate de Arte), care a dat ţării atâtea mari nume etc, dar în fapt rămas doar loc de pelerinaj la Palas Mall şi la Sfânta Parascheva. Dar, după ce râdem cu poftă, cu lacrimile ce facem?
Că, aici în colţul nostru binecuvântat de Europă, nu există vreo speranţă ca, atunci când nu înţelegi, măcar să nu distrugi? Că, în încercarea de a fi corectă cu publicul larg, Ioana Ciocan, una dintre cele mai versate manageri culturali din România zilelor noastre, se exprimă despre expunerea unei lucrări de artă contemporană în Moldova ca de teleportare, ca şi cum noi aici nu am fi din acelaşi spaţiu geografic şi temporal cu restul României? Că o lucrare de artă, pentru a fi accesată de publicul larg sau nişat, trebuie contextualizată şi explicată? Corect. Obligatoriu. Dar, se vede în fotografii, lucrarea are pe soclu o plăcuţă care o explică. Să fi avut în alte locuri în care a fost expusă un ghid live şi non-stop care să explice mai mult? Noi aici nu ştim să citim? Tăiem, dărâmăm, agresăm, lovim înainte să întrebăm? Problema e mereu la ei, niciodată la noi? Curatorul, organizatorul, instituţia, primăria, Statul, el trebuie să … şi să … ca să ne fie nouă bine şi, în caz că nu o face pe placul tuturor şi oricăruia dintre noi, ne întoarcem la coada de topor?
Cum se ajunge în acest punct în care noaptea minţii publice îşi permite să stingă lumina pentru toţi, fără frică, fără jenă, convinsă că e purtătoarea adevărului etern? Iaşiul a atins acest punct? Suceava e departe, pentru că şi noi avem luptători ai luminii care văd Satana atât de des şi peste tot, că mă întreb cum de nu-şi consultă duhovnicul dacă asta nu e mai anormal decât un concert în şanţ la Cetate? Ignorând toate aceste simptome ale societăţii din care facem parte, cât de uimiţi am putea fi când, încărcaţi ca vitele în tren, vom afla că suntem Ceilalţi, aşa că merităm să fim eliminaţi? Pentru că nişte „oameni de bine”, nişte „adevăraţi români”, nişte „buni creştini” au decis să dărâme, să taie, să facă ceva?
Cei care aveţi copii, ce le spuneţi ca să îi convingeţi să nu plece departe de casă şi să nu vă lase singuri în această mină de AUR? Mă tem că ne ţinem de bancuri de 30 de ani şi a început să ne vină nota de plată.
Dinel Dumitru Teodorescu
