„Pentru că nimic nu mai are sens, totul ar trebui să funcţioneze la perfecţie”

Pare că fraza asta însumează realitatea nostră de zi cu zi. Mi-a rămas în cap de la premiera spectacolului „Căpşuni de zăpadă”, pentru că acolo am auzit-o. La reprezentaţia de duminică, a răsunat din nou ca un gong în mintea mea. Ca o linie de salvare într-o lume care nu mai are sens, în care valorile sunt cel mai adesea răsturnate, când regulile jocului se reinventează în funcţie de interesele fiecărui jucător, când are dreptate doar cel care strigă mai tare, când nu ne mai dăm timp să vedem, să ascultăm, să gândim, când nu mai ştim cine suntem şi ce ne dorim, care ne sunt nevoile dincolo de ceea ce ni se bagă pe gât şi primim cuminţi fără să ne îndoim nicio clipă, când alungăm orice întrebare pentru că efortul de a căuta un răspuns ne-ar consuma un timp şi o energie pe care credem că nu le mai avem.

E şi o lumină în alăturarea asta de cuvinte. Că dacă nimic nu mai are sens, avem libertatea să creăm acest sens, să-l croim după nevoile noastre, după aşteptările noastre, după idealurile şi să ne trăim utopia. Dar este posibil? Avem această capacitate? Când totul în jurul nostru pare că ne înghite mai rapid decât atunci când te zbaţi în nisipurile mişcătoare? Oare mai suntem capabili de zbatere? De căutare? De eliberare? Eliberarea de căldura şi confortul a ceea ce ne e livrat de-a gata? Şi ce ne poate scoate din acest dolce far niente? Din masa de gânduri ready made, de visuri la cheie, din uşurinţa de a întinde mâna şi a lua ceea ce îţi e la îndemână şi nu ceea ce îţi trebuie cu adevărat? Ne inventăm zile de sărbătoare, zile în care să ne aplecăm asupra unui subiect/temă/fenomen, ca să nu pară că am pierdut contactul cu ceva care cândva a fost validat. Şi aceste zile, ca şi cele ale prietenilor/cunoştinţelor, le marcăm cu un cel mai adesea blazat la mulţi ani. Dar dacă le-am folosi ca repere şi chiar le-am acorda importanţă şi un pic de timp, 10-15 minute, nu mai mult? Dacă am găsi sens în ceea ce ne propun? S-o luăm ca pe un challenge/ o provocare. Şi în lumea asta însingurată nu zic să o ţinem doar pentru noi, să o împărtăşim lumii, nu în goana după like-uri şi inimioare, ci în încercarea de a-i găsi pe cei care caută la rândul lor un sens. Poate aşa nu ne vom simţi singuri, poate aşa like-ul ăla chiar ar conta. A fost ziua culturii, a scrisului de mână, a radioului, a poeziei. Dar şi a plonjării ursului polar, a marţipanului, a aprecierii veveriţelor, a conştientizării pinguinilor, a înghiţitorilor de săbii, a iubitorilor bibliotecilor (cititori, bibliotecari şi şoareci), a înveselirii persoanelor morocănoase, a spunerii basmelor, a dormirii în public, a corectării gramaticale a textelor, a creării propriei sărbători (asta e azi, profitaţi!) şi multe altele. Nu le-am inventat eu. Există o listă. Oare există o zi a listelor?

Dar, întorcându-mă la lista de întrebări despre ce ne face să fim, nu doar să existăm, răspunsul meu invariabil este arta, cultura. Ceea ce naşte o serie întreagă de alte întrebări despre ceea ce suntem, despre cum receptăm ceea ce ni se propune, despre cum distingem între fake news, artă fake, artişti fake, despre sensul pe care îl căutăm în artă şi sensul pe care îl găsim, despre punţile de comunicare cu arta indiferent de expresia artistică, despre unde o găsim, cum ni se arată, cum o vedem, cum o folosim, despre cât de mult suntem dispuşi să decorăm/colorăm un spaţiu exterior nouă şi cât spaţiul nostru interior, despre cât de mult suntem dispuşi să intrăm în dialog cu arta cu care ni se întâmplă să ne intersectăm. Suntem dispuşi să o căutăm şi în afara traseului prestabilit, ne mai abatem de la cărare să găsim acel luminiş magic sau ne e teamă? Şi, când o facem, cum ne raportăm la ceea ce găsim? Înghiţim ca pe medicament cuvintele de prezentare, discursurile de ambalare cu linguriţa de miere? Sau (ne) întrebăm? Căutăm dincolo de aparenţe, căutăm dincolo de prima reacţie? Facem pasul dincolo de îmi place/nu îmi place cu cea mai enervantă întrebare a tuturor timpurilor: de ce?

Da, ştiu, nu trăim într-o capitală a artei, a culturii. Sunt oraşe mai dezvoltate ca infrastructură culturală şi artistică. Oraşe care au galerii de artă, mai multe instituţii de cultură, artist run spaces, etc. Nu există o ofertă atât de abundentă de evenimente artistice şi culturale, întâlniri esenţiale, schimbătoare de macaz în fiecare săptămână, lună, discuţiile noastre de toate zilele nu sunt predominant despre ce să alegem şi cum să ne împărţim între toate aceste experienţe de neratat, dar din când în când se întâmplă lucruri. Unele mai aproape – chiar în bătătură, altele mai departe, dar, cu puţin interes şi voinţă, cu toatele accesibile. Azi vă zic de astea de la noi din târg.

Festivalul Filmului Francez, ediţia cu numărul 28, se desfăşoară în 13 oraşe. Suceava este printre ele, alături de Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara, Iaşi, Arad, Braşov, Brăila, Constanţa, Craiova, Sfântu Gheorghe, Sibiu şi Târgu Mureş. Dacă festivalul a început la Bucureşti pe 21 martie, la Suceava proiecţiile de film sunt programate în perioada 27 – 30 martie la Auditorium Joseph Schmidt. Filmele prezentate la Suceava fac parte din secţiunile: Panorama filmelor anului (regrupează unele dintre cele mai importante producții franceze recente, aclamate de critici și de publicul francez deopotrivă – Une année difficile/ Un an dificil, Chronique d’une liaison passagère/ Cronica unei relaţii efemere, La bête/ Bestia +15, Le livre des solutions / Cartea cu soluţii), Filme pentru întreaga familie (Les gardiennes de la planète/ Whale Nation), Competiția tinerelor talente – lungmetraj (filme de debut cu un parcurs festivalier impresionant, care vor concura pentru Premiul Publicului,

oferit de Institutul Francez – Chien de la casse/ Câine rău), Competiția tinerelor talente – scurtmetraj (pentru a patra oară în festival, o secţiune scurtă, dar care acoperă o diversitate de stiluri. Rapide, La chaleur, Petit Spartacus, Pleine Nuit, Saintonge Giratoire). Festivalul Filmului Francez la Suceava este o întâlnire cu limba şi cultura franceză, o oportunitate de descoperire a noilor voci din cinematografia franceză.

Că tot vorbeam de zile de sărbătoare, pe 27 martie e Ziua Mondială a Teatrului. Cum sărbătorim? Cumpărând bilete la spectacole. La spectacolele Teatrului Municipal „Matei Vişniec” Suceava şi /sau ale Teatrului Studenţesc Fabulinus. Programul teatrului anunţă două spectacole care au lăsat o amprentă foarte vie în interiorul meu personal şi care sunt de văzut şi revăzut cu fiecare ocazie (mai ales ca nu se joacă foarte des şi locurile sunt puţine): „Cântăreaţa cheală” de Eugene Ionesco, regia Alex Bogdan (28 martie) şi „Sclavi” de Maria Manolescu Borşa, regia Cosmin Panaite (31 martie). La Auditorium Joseph Schmidt, Fabulinus vă aşteaptă cu două spectacole pline de o energie specială, de perspective interesante şi diverse „Ordinea în care a plâns Ruxandra” de Eliza Păuna (1 aprilie) şi „QLANGEREALĂ” de George Cocoş (3 aprilie) ambele în regia lui Cosmin Panaite. Şi, dacă tot v-aţi deschis agenda, păstraţi-vă liberă perioada 11-19 mai, pentru că se pregăteşte Festivalul Internaţional Zilele Teatrului „Matei Vişniec” cu tema: „Teatrul, Diplomaţie culturală”. Tot roz.

Teatrul se şi citeşte. Teatrul azi – Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” are o impresionantă colecţie de carte cu şi despre teatru şi o reducere de 30% la întreg catalogul editorial până pe 27 martie, adică mâine. Să tot sărbătorim!

Dacă tot am zis că azi e Ziua creării propriei sărbători, ce sărbătoare îţi croieşti azi?

Luana Iuliana Popa