Lulek şi Dilek #5

Dilek: Iată că a venit primăvara. Afară e cald, deci cultura intră în zona singurătăţii reci. Cât e frig, dă bine să mai arunci un ochi pe evenimentele culturale şi să dai Interested (cei care ştiu sigur că nu vor merge, dar le e jenă să fie ipocriţi pe faţă), sau Going (restul). Că de venit nu vin decât cei care ştiu că primesc diplome de participare. Iar de acum nici aceştia toţi, că e cald afară şi au propriile proiecte pe sub teii fără soţ, deci … E timpul să ne punem noi pe treabă. De vreme ce tot nu ne citeşte nimeni (în afară de Diana, care a citit aberaţiile cu expoziţiile de la Braşov şi Sibiu şi a găsit sigla Crai Nou în fotografia din expoziţia lui Dan Perjovschi, câştigând astfel un abonament Insert Cultural pe tot anul), să zicem, zic, că ne facem mai puţini duşmani decât până acum. Ştii cum e, ce nu citeşti, nu te atacă la apoplexie. Cum toţi pictorii şi fotografii sunt pe dealuri, surprinzând florile în miros de grătare, iar sculptorii încă lucrează la construcţiile neterminate peste iarnă, noi să ne luăm puţin de viaţa faunei de eveniment cultural. Nu de alta, dar sunt fascinat de o întrebare, provenită din literatură, unde are răspuns pozitiv şi uşor argumentabil: este cultura română recognoscibilă în formă, esenţă şi estetică pe zone istorico-geografice? Adică este cultura noastră omogenă sau este puternic influenţată de local? Puţin local e normal, că asta dă farmec, identitate şi nuanţă, dar când e prea mult, riscând să osifice? Ei bine, asta e o discuţie teroretică lungă, pentru zile de iarnă grea. Acum suntem pe primăvară, deci aş vrea să ne aplecăm asupra minunii pe care am descoperit-o: există un element comun, o celulă de bază a culturii române, un ceva ce, indiferent unde mergi în ţară, este perfect la fel – Vernisajul. Şi dacă îmi permiţi, aş începe cu …

Lulek: Îţi permit, după ce facem o clarificare, care să scoată din generalizare: Vernisajul (a se citi cu vocea minţii aşa cum interpretează Clara Popadiuc scena cu Buchetul în „Cântăreaţa Cheală”. Pentru cei care nu aveţi această referinţă culturală… ghinion de neşansă). Există şi deschideri oficiale ale unor expoziţii de artă care ies din normele la care simt că faci referire. Le putem numi excepţii care confirmă regula (deşi este o expresie pe care nu am înţeles-o niciodată, dar cum nu sunt singura care foloseşte expresii/citate/formule pe care nu le înţelege sau le scoate din context, să batem câmpii de primăvară!). Sunt acele evenimente ieşite din comun la care chiar afli câte ceva despre artist/artistă, lucrare, demers artistic. Uneori scriu nişte oameni despre ele şi în Insert Cultural. Şi pentru că Vernisajul e întotdeauna legat de oameni, putem afirma, prin extensie, că există şi o specie aparte de umanoizi care se hrăneşte cu tipul ăsta de nutrient. Acum că am vorbit şi despre excepţii, poţi continua.

D: Destul de degeaba întreruperea, dacă mă întrebi pe mine. Nu există nimic absolut pe lume, deci vorbăria pe care ai expus-o doar pentru a mă contrazice cu un truism este doar un alt bun exemplu (marcat, uneori, de excepţii, bineînteles) despre cum arată un vernisaj. De obicei o înşiruire de vorbe pretenţioase care nu spun nimic din ce nu ştia deja bietul participant. Deşi doream să teoretizez profesionist acest construct – Vernisajul – şi să ordonez conceptele, iată că mă văd din nou dezechilibrat de intervenţia ta intempestivă şi diletantă, dacă îmi permiţi. Şi îmi permiţi, pentru că nu îţi permit să mă întrerupi din nou. Deci primul element de observat când privim acest tip de eveniment cultural este Unitatea. Că se întâmplă la Suceava, că la Jimbolia sau Baia Mare, Turnu Severin sau Iaşi, Vernisajul arată, îndeobşte, la fel. Ca formă organizaţională şi ca formă estetică, el rămâne singurul element imuabil, stabil, perfect recognoscibil în cultura română, oriunde este ea. Element compus din artist/ă, specialist/ă (rar acesta este denumit curator, dar numai pentru că sună bine, pretenţios, inaccesibil şi nu pentru că are vreo legătură cu conceptul expoziţiei) şi fursecuri. La artiştii lăudaţi vernisajul cuprinde şi vin. În funcţie de formarea lor, clasică sau modernistă, acesta este la sticlă sau la pet de 5 l, fiind vin de casă, natural, produs de o rudă inimoasă a artistului sau specialistului. Apa este numai la hipsteri, ăştia ciudaţi de pe contemporan. În şcoala de arte modernă şi clasică apa se procură de la chiuvetă, gluma cu ruginitul fiind un alt element al Vernisajului, mai constant chiar decât prezenţa artistului/ei. Aş trece la vorbăria goală, elementul pe care atât de frumos l-ai pus tu în operă cu întreruperea ta, dar acum mă văd nevoit să mă concentrez pe structura acestui fenomen artistico-social. Baza, fundaţia unei bune expoziţii de artă nu este conceptul, talentul, viziunea, inspiraţia, şcoala, curentul, principiile, estetica, instalarea, spaţiul sau relevanţa artei expuse. Baza unei expoziţii de succes este întotdeauna, dar întotdeauna, protocolul de la vernisaj. De câte ori aţi auzit, în afara expoziţiei, doi maeştri vorbind despre un artist în alţi termeni decât cei ai meniului de la vernisaj? Ascultaţi atent şi veţi constata fără greş că vocabularul în care este descrisă lansarea unei expoziţii este întotdeauna mai încărcat de termeni gurmanzi decât de neologisme, precum aţi crede la prima vedere. Termenii academici pe care nu îi înţelege nimeni sunt permişi doar specialistului care vorbeşte la vernisaj. La vernisaj ei sunt absolut obligatorii, bineînţeles, pentru că, nu-i aşa, dacă înţelegi ce spune specialistul, vernisajul riscă să pară diletant. Aşadar ştaiful, patina, nivelul calităţii culturale depinde de evenimentul de lansare, a cărui calitate depinde de nivelul de inaccesibilitate discursivă şi de meniul servit. Acum, dacă îmi permiţi, aş trece la …

L: Simt nevoia să intervin pentru a face nişte observaţii, chiar dacă riscă să fie etichetate, din nou, ca vorbărie goală. Există o diferenţă de necontestat între arta instituţionalizată şi arta liberă de structuri. Arta contemporană românească, cu evidentele excepţii, este contemporană prin aceea că făcătorii ei sunt încă în viaţă şi nu pentru că s-ar racorda la teme, curente şi cercetări actuale, asta ca să nici nu intru în discuţia despre tehnici, metode, forme, explorări noi. În ceea ce priveşte discursul specialistului invitat să laude expoziţia, nivelul de inaccesibilitate este dat mai mult de absurdul imaginativ al vorbitorului care fie alunecă într-o declamaţie afectată, fie rămâne într-o monotonie care amorţeşte receptorii până la pierderea temporară a capacităţilor cognitive. În acest context, cumva devine natural ca singura ancoră la realitate să fie ceva palpabil şi imediat, respectiv fursecul de după, paharul cu vin sau ce au pregătit gazdele evenimentului ca mod de apreciere şi recompensă pentru timpul preţios dăruit de public. Şi, pentru că am ajuns la public, aş spune că este un element cheie în acestă întâlnire. Cine formează acest public? Cine sunt aceşti oameni care îşi iau timpul pentru a fi parte din eveniment? De ce vin? Ce aşteptări au? Şi dacă nu înţeleg discursul, de ce nu intervin? Din respect pentru vorbitor, artist/ă? Din lehamite? Din pasivitate?

D: Simt ca sărim prea repede gardul de partea cealaltă. Adică de la trioul gazdă, curator/specialist/om însărcinat cu discursul, artist/ă, la partea opusă a sălii de expoziţie, respectiv public larg, consumator cultural, critic.