Lulek şi Dilek #5.2 (continuare din Insert Cultural nr 83)

Lulek: Pentru că subiectul s-a dovedit prea larg pentru a putea fi înghesuit într-o pagină de ziar (chiar dacă s-a invadat şi spaţiul care nu era dedicat neapărat cuvântului), pentru că, scăpaţi pe câmpii înverziţi ai primăverii, nu vrem să ne întoarcem degrabă şi pentru că am promis că va urma… Iată-ne din nou, când împreună pe gard, când sărind de o parte sau de cealaltă ca iezii nărăvaşi pe marea pânză a naturii, încercând să nu ne pierdem în hăţişurile simbolice şi simbolistice care însoţesc protectiv perpetuarea şi însăşi adevărata existenţă a ceea ce doar unii – suficient de iluminaţi – stăpânesc:  Marea Artă a Vernisajului. Pentru că, nu-i aşa? „Primăvara e mai frumos, e o explozie de verde, peste tot verde, iarna e mai greu cu peisajul. Şi e altfel.”. Am citat mai mult sau mai puţin exact dintr-un discurs plin de entuziasm care mi s-a întipărit în memoria auditivă şi vizuală pentru mult timp. Am avut ocazia/oportunitatea/privilegiul să fiu prezentă la un vernisaj şi să plec de acolo martor şi deţinător al unor experienţe pe care nu le-aş eticheta încă, experienţe care prin împletirea vizualului şi sonorului m-au marcat întrucâtva (şi nu mă refer la pânzele care făceau obiectul întâlnirii, ci la însăşi discursul care le-a însoţit). Ştiu sigur că nu aţi fost prezenţi. Poate de teamă că veţi fi transfiguraţi în faţa Maeştrilor (auto)invitaţi şi, neştiind care va fi rezultatul transfigurării, e normal să te temi. Poate de invidie, că aşa poţi şi tu şi totuşi nu eşti tu. Poate că …

Dilek: Poate că ar trebui să rămânem totuşi în zona teoretizării acestui fenomen des întâlnit în zona artelor plastice şi vizuale şi să nu ne pierdem în hăţişul emoţiilor personale stârnite de confruntarea cu Vernisajul. Cu atât mai mult cu cât la noi acest eveniment de promovare şi lansare a artei a devenit un spectacol în sine şi, mai mult încă, un Happening, pentru că, deşi forma sa este în esenţă fixă, în realitate asistăm întotdeauna la un spectacol de improvizaţie. Dar, dacă tot ne-am regăsit într-o oarecare armonie critică când este vorba despre nivelul discursiv al Vernisajelor, trebuie introdusă totuşi şi o nuanţă. Apreciativă chiar, lucru la care nu v-aţi fi aşteptat. Apreciativă la nivel general, dar care o contrazice pe Lulek, pentru că, nu-i aşa, nu putem rezista particularului. Astfel, oricât de zburdalnic este discursul în care Iarna nu e ca Primăvara şi cum verdele primordial dă startul noii ture de vernisaje cu flori, truisme şi lucruri frumoase, acesta este, totuşi, de preferat celui în care, înainte de a afla despre ce este vorba în expoziţie, a cui e, de ce a făcut-o, ce a vrut să exprime, ce a vrut să arate, să zică, cui, de ce, chestii de astea puerile şi neinteresante, profităm de ocazie pentru a mulţumi Dlui Primar / Director / Senator / sau dlui Ministru chiar, pentru … Aici domnul/doamna cu discursul este mereu mai creativ/ă decât arta expusă. Uneori numai pentru asta merită mers la Vernisaj. De la Înaltul patronaj, la mulţumiri pentru renovare (astea să zicem că ar avea sens când sunt făcute din bani proprii, ca mecenat, şi nu din fonduri publice), la mulţumiri pentru oportunitatea (?) de a expune în arealul patronat de Autorităţi, până la mulţumiri pentru privirea caldă şi generoasă a Domnului Şef de … , care face să înflorească artele şi la sentimentele înălţătoare de încurajare ale Doamnei Directoare a … , datorită cărora avem oportunitatea de a putea fi cu toţii aici, pentru a admira această „frumoasă expoziţie”.

Sentimentul înălţător al recunoştinţei poate transcede nu numai graniţe culturale, ci chiar generaţii. În încercarea de crea „poduri culturale între oraşe”, sinergii şi curcubee, poţi ajunge pe negândite la Cuza, Unire, Muşatini sau chiar Mihai Viteazul. Ceea ce, uneori, poate fi mai interesant decât micile partizanate locale. Dar la fel de neavenit, din păcate. Vernisajul are acest mare merit, că ne face să descoperim că mai avem un simţ al măsurii. Care simţ, din păcate, ştie exact când distracţia începe să pălească în faţa gustului de amar. În acel moment precis participanţii îşi scot telefoanele şi încep să fotografieze/ îregistreze/ arhiveze, ca să pară interesaţi.

L: Asta pentru că, prin utilizarea multidimensional ipocrită, cuvintele s-au umplut de orice altceva, dar nu de sens. De sens s-au golit. Aşa că oameni frumoşi, frumosul, şi mulţumirile (simple, multiplicate, exacerbate, absolute şi de netăgăduit) s-au urcat şi ele pe un piedestal, numai ca să fie văzute, bifate, îndosariate. Că de auzit, urechile oamenilor le blochează ca suplimentele pentru imunitate viruşii. Dictatura frumosului, singur sau alăturat lucrărilor, oamenilor, vorbelor, situaţiilor, ca să nu mai zicem şi de vreme şi vremuri, susţinută îndeaproape de cuvântul mulţumesc, ajung să devină cuvinte obscene şi injurioase, de multe ori folosite artistic. Asta numai dacă, printr-un curaj iresponsabil, te laşi deschis la minte şi simţiri şi nu rămâi ameţit şi gâdilat de sensul demult apus şi găsit cu greu în vreun dicţionar (ăla în care copiii de odinioară îşi puneau la presat buruienile mai interesante). Astfel, dacă eşti printre acei oameni frumoşi care au făcut frumos, s-ar putea să descoperi sensuri ascunse. Chiar şi atunci când gazda, copleşită de frumos, s-ar putea să boteze vorbitorii sau adresanţii mulţumirilor. Până la urmă sunt de acord cu tine: Vernisajul e mult mai mult decât pare, poate fi un spectacol improvizat de teatrul absurdului, un spectacol politic şi social, o analiză antropologică şi sociologică, o analiză de discurs, şi câte altele… Ţine doar de creativitatea şi ingeniozitatea procesului de receptare şi transformare a mesajului cu instrumentele pe care le deţii, de perspectivele în care te ţine coloana vertebrală să te contorsionezi fără să-ţi pui în primejdie sănătatea fizică şi mentală. Şi mai ţine şi de capacitatea ta de anduranţă şi de frecvenţa cu care consumi astfel de manifestări.

Dilek: Deci, până la urmă, deşi pare că combatem ca să atacăm, noi nu vrem să tăiem trompa nimănui. Analizând dialectic fenomenul am ajuns, pe căi ştiinţifice, la concluzia că acesta este un fenomen cultural-artistic veritabil. Nu pentru artele plastice sau vizuale, cum ar putea fi lăsaţi să creadă diletanţii, ci pentru cele spectacologice. Iată cum formele teatrale contemporane cele mai eclectice sunt peste tot în afara sălilor de spectacol! Ori o altă marcă a calităţii culturale a Vernisajului este publicul. În sensul că publicul de expoziţie nu vine la Vernisaj, ci după, când poate admira lucrările şi o poate face fără să i se susure în ureche ce ar trebui să vadă acolo, când nu trebuie să zâmbească patologic, să privească profund intelectual şi să laude necondiţionat lucrările, gazda, artistul, primarul, fursecurile, vinul şi, mai ales în această perioadă, mâncarea de post.

Publicul de expoziţie şi cel de vernisaj sunt două lucruri perfect diferite şi, probabil, singura lor intersecţie este artistul. El va fi, cel mai probabil, singurul prezent şi la vernisaj şi după. Publicul de expoziţie este diferit de cel de vernisaj exact precum publicul de teatru sau de cinema este diferit de publicul de premieră sau festival. Primul vrea să vadă, pe când cel din urmă vine punctual, eficient, exact când trebuie, pentru a fi văzut. Sunt oameni care îşi pot permite răgazul, analiza, emoţia, imersiunea personală. Aceştia sunt neimportanţi, aşa că vor veni mai încolo. Noi, importanţii, cei a căror prezenţă sau absenţă va fi remarcată, nu ne permitem să nu facem selfie-ul, check-in-ul, laudatium-ul, tot protocolul bine cunoscut, la Vernisaj sau Premieră. Iar noi nu revenim niciodată, pentru că oamenii importanţi fac lucruri importante. Continuu. Practic vernisajele altora sunt covorul roşu pe care strălucim noi.

L: Dincolo de toate formele în care ne putem păcăli despre ce e şi ce nu e, eu (încă) sper că Vernisajul îşi va regăsi calea spre a fi o întâlnire cu artistul/artista şi lucrările sale. Nu doar un exerciţiu de lăudare mai mult sau mai puţin veritabilă al unora cel mai adesea neimplicaţi cu nimic în existenţa demersului artistic lăudat. Şi nu doar un exerciţiu de imaginaţie prin care, din public, să-ţi justifici un timp pierdut, exerciţiu care mai aruncă şi o umbră de îndoială asupra demersului artistic. Şi (încă) mai sper în curiozitatea şi interesul genuin al publicului dincolo de bifatul pseudo intelectual al manifestării, cu toate ritualurile pe care le-ai enumerat mai sus. La dracu’ cu covorul roşu, hai cu dialogul.

D: Una la mână că nu permit limbajul acesta în dialogurile pe care, prin simpla mea prezenţă, le ridic la standarde olimpiene! Ce naiba, doar suntem intelectuali ! Şi suntem şi în post! A doua, ce să zic, fiecare cu naivităţile lui. La urma urmei calitatea Vernisajului este o reflexie a calităţii participanţilor şi a vorbitorilor. Atâta doar, că deseori nu este şi o reflexie a calităţii artistului/artistei expozant/e şi abia aici e durerea. Cred că, din punct de vedere teroretic, putem tranşa speţa cam aşa, arătând că învăţăm şi nu doar criticăm: dacă la momentul dezvăluirii către public a unui demers artistic de orice fel autorul este felicitat în particular pentru sărăţele sau vin, atunci are o problemă. Ceva nu a convins: poate arta sa, poate el/ea, poate prezentarea, spaţiul sau evenimentul. Când însă este felicitat pentru sarmale (de post sau de fruct), atunci e salvat: problema nu e la el, ci la public. Bineînţeles că se poate argumenta că cine serveşte sarmale la un eveniment cultural are parte de publicul pe care îl merită. Dar asta cu publicul e altă discuţie. Tot tristă.