Iubire şi neiubire de… Shakespeare

Parafrazez titlul cărţii lui George Banu, „Iubire şi neiubire de teatru”, pentru a încerca o ordonare a gândurilor care năvălesc zgomotos, mai ceva decât corul ciorilor din Macbeth.

De la „bătrânul Will” la „Shakespeare, contemporanul nostru”, de la statuia poleită şi înălţată dincolo de privirea muritorului de rând la banalizarea clişeatică, de la citatul pompos la mocirlizarea brutală, William Shakespeare şi opera sa are parte de trasee şi interpretări nebănuite. De la încercările de a trata cu fidelitate întortochelile şi ritmurile frazei la abstractizare şi minimalism artistic, Shakesperare continuă să inspire. Să inspire cercetări şi demersuri dintre cele mai nebănuite sau trânte ideologice, rebeliuni tinereşti sau omagieri absolute.

Festivalul Internaţional Shakespeare Craiova, aşa cum îi spune titlul, îi dedică de 30 de ani (15 ediţii) loc de întâlnire, de cunoaştere, de abordări academice, de descoperire de teme şi subiecte mai mult sau mai puţin ascunse. Festivalul a trecut de-a lungul timpului printr-un proces de comunicare şi raportare la operă şi public de la etichetări de elitism intelectual la deschiderea spre comunitate şi „publicul larg”. Nu pot să mă arunc în descrieri ample şi păreri documentate asupra festivalului în integralitatea sa, pentru că imersiunea mea (a noastră), deşi intensă, a fost scurtă – două spectacole indoor, două spectacole outdoor, patru expoziţii, câteva interviuri live realizate de echipa neobosită de la „Teatrul azi” în cortul amplasat în Piaţa Mihai Viteazu. Asta nu ca laudă, ci ca să fim în pas cu timpurile culturale naţionale, în care s-a descoperit o înfrăţire şi o mare pasiune între artă/cultură pe de o parte şi statistică/cifre pe de altă parte.

Am descins în Craiova vineri, însoţiţi de vocea Ralucăi Rădulescu şi a lui Rober Lepage care, în emisiunea Scena şi Ecranul, discutau despre spectacolul pe care urmam să-l vedem a doua zi – „Tragedia lui Hamlet, prinţul Danemarcei”. Semn bun. Ne-am cazat şi ne-am îndreptat spre Teatrul Naţional Marin Sorescu pentru a pune mâna pe un program fizic (chiar dacă aveam informaţiile la un click distanţă, în telefon). Şi dintr-o manie de colecţionar, dar şi din plăcerea contactului cu materialitatea obiectului propriu zis. Până să intrăm în teatru în vederea atingerii primului obiectiv al zilei, am fost întâmpinaţi şi incluşi într-o experienţă neprevăzută, un contact cu Shakespeare, cu festivalul, cu spectacolul. „Micro Shakespeare”. O masă-scenă-cutie. Cortină, obiecte, lumini. Două scaune. Căşti. Ne-am împărţit. Dinel spectator, eu – „actriţă”, marionetă mânuită nu prin sfori, ci prin cuvinte – instrucţiuni în cască. Teatru cu obiecte. O cană, un pahar, un ziar, un dop de plută, scobitori, paie de plastic, o lingură, o furculiţă, un cuţit, o crăticioară.

Vocea îmi indica intrarea lor în scenă, mişcarile şi traseele, interacţiunile, pauzele şi retragerea în culisele-sertar. 8 minute de glorie pentru mine. 8 minute de spectacol pentru Dinel care asculta în căşti desfăşurarea intrigii din Macbeth asezonată de marea-mi măiestrie în a îndeplini instrucţiuni precise în limba engleză. M-a aplaudat reţinut din cauza emoţiilor copleşitoare. Nu s-a ridicat în picioare decât ca să părăsească micro spaţiul teatral, după ce am tras cortina şi am închis luminile scenei. Am debutat fulgerător cu un Macbeth şi m-am retras în glorie. Pentru autografe, biografii, sfaturi şi maxime despre condiţia actorului mă găsiţi la Cilindru, printre Zeii de împrumut ai Vienei. Martori împietriţi. Lăsând gluma la o parte şi această plasare de produs cultural şi artistic deloc subtilă, mă întorc la experienţa festivalului şi la spectacolul care a generat această incursiune – „Tragedia lui Hamlet, prinţul Danemarcei”. Spectacolul regizat de Robert Lepage în colaborare cu coregraful Guillame Côté rămâne cu tine, spectatorul, în imagini puternice şi impresionante, în soluţii regizorale ingenioase, în amprenta impecabilă a interpretării, dar şi în întrebări la care cauţi răspuns. Scena pare o cutiuţă muzicală bijuterie în care personajele de porţelan se desprind de traseele definite de mecanism şi, cuprinse de vrajă, dansează cuvinte, replici, emoţii. Lumea interioară invadează exteriorul cu graţie şi coerenţă prin mişcare. Uneori se întorc brusc la condiţia de rotiţă în mecanism, pe traseul prestabilit şi traversează scena în paşii mecanicizaţi ai balerinului/balerinei controlat de bijutierul magician. Scenele se succed, scenografia se schimbă, cortinele ascund şi relevă imagini de o frumuseţe de necontestat. Cortina însăşi devine personaj, personaj care povesteşte prin imagine, prin mişcare tulburarea vremurilor, prin umbrele pe care personajele le imprimă pe ea, devine martor şi păstrător al istoriei alături de Horatio. Lumina defineşte spaţiul – un spaţiu al tumultului interior şi un spaţiu fizic al materialităţii exterioare. Lumina e metaforă, poem şi metadiscurs. Umbra proiectată pe podea conturează spaţiul închis al palatului, întunericul lui aici prin antiteza cu lumina de acolo de sus, celula, închiderea, capcana din care nu se iese. Prin lumini şi umbre primeşte Hamlet mesajul tatălui ucis. O umbră imensă este vinovată de omor. Există un umor fin în spectacol, care se insinuează fie prin mişcare, fie prin jocul de lumini şi umbre. Printre imaginile memorabile şi soluţiile regizorale iconice rămân cele ale apariţiei fantomei şi modului în care îi încredinţează lui Hamlet secretul uciderii, moartea Ofeliei în învolburarea pânzei verticale care devine apoi apa mării pe care navighează corabia care-l duce pe Hamlet spre Anglia, scena de teatru în teatru, prezenţa spectrelor care exercită o presiune asupra celor rămaşi, plasticitatea duelului final. Mărturisesc că aşteptările la nivel de coregrafie şi concept regizoral erau altele, dintr-o zonă a nemaivăzutului, nemaigânditului, a nemaiimaginatului, dar întâlnirea cu baletul mai mult sau mai puţin clasic a fost la rândul ei surprinzătoare. Ce să zic? Nu mă plâng. L-aş mai vedea de câteva ori. Au meritat toate cele 20 de ore de drum până la Craiova şi înapoi. Până la următorul, mai răsfoiesc prin imaginile întipărite în memorie din acest Hamlet în paşi de balet.

Luana Popa

VERTICAL

Dans. Dans. Dans.

DUMITRU DINEL TEODORESCU

De câte cuvinte ai nevoie pentru a surprinde o Revoluţie ? Sau un Nud ? Dragostea ? Disperarea ? Vârstele omului ? Arta ? Ok. Ne oprim, pentru că nu mi-am propus să facem un inventar de teme artistice. Am o teorie. Cu cât aşteptările conceptuale şi estetice ale unui public consumator de artele spectacolului au un nivel mai ridicat, cu atât mai mare nevoia de abstractizare a limbajului de exprimare. Poezia face asta în literatură. Operând în imaginarul consumatorului cu cuvinte, prin textura, sonoritatea, sensul, alăturarea neaşteptată sau potrivirea fericită a acestora stârneşte imagini, stări, sentimente sau idei care nu pot fi transmise decât prin instigare şi nu prin descriere.

Pornind de la această idee, cum că anumite nuanţe ale existenţei noastre sunt atât de fine încât nu pot fi surprinse uşor sau deloc în concret, cum faci să le dezvălui pe o scenă ? Scenografie, lumini, sunet, actorie ? Sau altfel, cum montezi o poezie ? Ori, pentru a testa limitele posibilului, cum poţi induce privitorului o stare pe care o poezie o induce folosind cuvinte, fără cuvinte ? Cred că pornind gândul undeva din perspectiva aceasta mi-aş putea explica de ce  zona de spectacol coregrafic, fie el teatru corporal, dans, dans contemporan, balet contemporan etc. este atât de fascinantă. Spectacole poezie care folosesc în loc de cuvinte corpurile umane. Sunt foarte încântat de acest reper. Priveşte protagoniştii ca pe litere, ca pe cuvinte, ca pe fraze. Ce contează dacă înţelegi exact ce a vrut să spună autorul ? Cu cât inţelegi (sau crezi că o faci) mai exact, cu atât înseamnă că a fost el prea explicit. Ori, ca şi în poezie, un spectacol dans nu ar trebui să distrugă corola de minuni a lumii, explicând-o, ci, dimpotrivă, să infuzeze mai mult mister şi magie în ea, doar sugerând-o. Dacă teatrul e o oglindă a vieţii, coregrafia ar trebui să fie parfumul din jurul oglinzii.

Spectacolele coregrafice au şi un mare avantaj strict profesional – sunt cu atât mai frumoase cu cât sunt mai îndrăzneţe, lucru care le deosebeşte de alte forme de teatru, în care roata nu se reinventează, ci doar se rostogoleşte. Ceea ce le împinge mereu ori în avangardă, ori în uitare. Un creator de spectacole coregrafice nu se poate complace, precum un regizor, în estetica proprie, a cărei repetitivitate poate fi vândută ca brand personal sau identitate vizuală. Neavând susţinerea textului repetitivitatea şi autopastişarea temelor de mişcare riscă să plictisească în mai puţin de un sfert de oră. Dezavantaj care obligă la continuă creativitate.

Sunt recunoscător de fiecare dată când am ocazia să vizionez un astfel de spectacol. Plăcerea intelectuală de a căuta să ghiceşti mesaje şi concepte ilustrate sau sugerate prin mişcare, plăcerea descoperirii nivelului de creativitate necesar pentru susţinerea unui discurs fără cuvinte, plăcerea estetică a unor corpuri umane care sfidează legile fizicii şi care desenează cu mişcarea lor tablouri vivante, plăcerea de a vedea cum se construiesc, deconstruiesc imagini, situaţii, idei, sub ochii tăi.

Aş spune că vizionarea un spectacol coregrafic este, atât din punct de vedere intelectual, cât şi estetic, la fel de satisfăcătoare ca urmărirea zbaterii norilor pe cer, făcând şi desfăcând lumi, sau despletirea unui fir de fum în lumină. Cu deosebirea că acestea sunt accidente fericite pe care arareori le surprindem, pe când la spectacol poţi cumpăra bilet şi avea parte de o desfătare anunţată.

Dinel Dumitru Teodorescu