În întuneric e Stalin

Voi ce ziceți? Stalinismul a murit sau plutește în aer? Eu aș fi fost în postura superbă de a mă putea pune bine și cu staliniștii și cu antistaliniștii, spre deosebire de Artur Solomonov, care probabil nu ar mai ieși din Rusia dacă l-ar mâna curiozitatea să întindă degetul peste granițele patriei, să simtă de unde mai bate vântul. Sau dacă, din neatenție, granițele patriei s-ar dilata neașteptat, cum li s-a mai întâmplat și l-ar surprinde în interiorul lor.

Luana Popa a scris Gânduri pe fugă despre un spectacol la care trebuie gândit pe îndelete în nr. 88 al Insertului Cultural și spunea „Trecutul și prezentul ne este martor că nu l-am îngropat pe Stalin.” Eu aș fi fost mai diplomat. Aș fi întrebat cititorul, așa, cumva neutru, el ce crede, a murit stalinismul sau nu? Adică cumva vag, prietenos, relaxat, așa, ce crede, mai găsim în societate reflexele dictaturii? Cum unde? Așa, aiurea? Adică, de exemplu, ți se întâmplă să știi ce trebuie să faci, dar să stai paralizat așteptând să auzi dacă vine de sus o tuse dezaprobatoare care să tune în mintea ta ca într-o sală de teatru cufundată în liniște sau, dimpotrivă, dacă vei fi tratat izbăvitor cu o privire expresivă? Aș mai fi întrebat cât de naturale îi par ideile de tiran constructor? Sau de călău erou?

Cei din capătul de rând din stânga, cu lacrimi de nostalgie în ochi, ar fi recunoscut imediat că dictatura încă suge sângele poporului! Dictatura capitalistă, bineînțeles. Și ce buni sunt tiranii constructori, cei care știu imediat pe oasele cui să ridice marile edificii de care poporul are nevoie pentru a-și mai uita lenea și lașitatea. Iar din capătul din dreapta, cu lacrimi de emoție patriotică în ochi, s-ar fi auzit, pentru a câta oară, ovațiile pentru vreun călău erou care să ne scape de dușmani și să ne conducă spre acel viitor de AUR la care visăm mereu între două beri.

Vedeți cât de ușor e? Mă puneam bine cu toată lumea, fără nici un efort. Cu două întrebări și multă tăcere. Și nici măcar nu am sintetizat eu conceptele, ci Artur Solomonov. Sau, bine, că eu nu știu rusă, ori el ori Raluca Rădulescu, care a tradus textul. Și știți cum e, traducătorul e ca oftalmologul, îți poate influența vederea, inclusiv cea politică. Sau artistică.

Dar abordarea mea s-a năruit complet și acum aberez pierdut între concret și mistică. Luana, în articolul ei, a inventariat practic toate cheile de abordare, palpare, înțelegere, trăire ale spectacolului Cum l-am îngropat pe Stalin montat de Theodor Cristian Popescu la Suceava. A enumerat tot ce este acolo de văzut, trăit și investigat, precum cuprinsul unei lucrări de dizertație, dar fără lucrare. Sigur, cartea se scrie în sufletul celor care au văzut, vor vedea și vor revedea spectacolul. Dar dacă ne apucăm acum și dezvoltăm noi ideile doar sugerate de ea, vom fi acuzați de plagiat (ptiu! ce instinct bun de a mă poziționa ambiguu am, ar trebui să mă fac politician).

Pe scurt, aș fi apreciat de la început scenografia semnată de Raluca Alexandrescu, care te introduce net, și fizic și mental, în atmosfera spectacolului, augmentată de luminile lui Costi Baciu și cadrată sonor de Ovidiu Iloc. Adică aș fi apreciat estetica canapelei aristocratice care ne poziționează în ierarhia societății, austeritatea decorului ce ne sugerează gustul sferelor înalte ale puterii opresive, sugerat de canapea ca și tron de alcoov și de un pian de concert integrat în scenă, gălețile lumină ce construiesc un personaj martor constant (popor uniformizat, ochișorii omniprezenți ai securității, armata ca prezență tăcută și opresivă, cine știe?). Aș fi apreciat fumul dens care îți spune dinainte de începerea spectacolului că ai lăsat normalitatea vieții tale la intrarea în sală. Aș fi rezonat cu ideea că, în sugerarea comunismului, introducerea protagoniștilor în scenă se poate face doar sub formă de cor, corul fiind însăși textura comunismului. Și cine altcineva să spargă bezna istoriei decât soldații fideli, câinii de pază ai conducătorului profet, martorii cei mai acerbi ai învățăturilor sale, mereu pregătiți să se împuște între ei?

Răzvan Bănuț și Iulian Burciu întrupează frica în uniformă. Soldați a căror uniformă pare că aproape i-a devorat, atât de îndoctrinați că nici ei nu mai știu ce e adevăr și ce ficțiune, speriați parcă să descopere că mai au puțină umanitate și câteva gânduri, destabilizați în mecanica pașilor de rond militar, mereu pregătiți însă să împuște pe cineva pentru nuanțe dialectice. Aș fi apreciat cum jocul lor, luminile, fumul și decorul creează răceala de mausoleu în care nimic viu și uman nu poate rezista. Și apoi apare dictatorul, interpretat în mod egal de Cosmin Panaite și de Pipă ca simbol statuie al lui Stalin, însoțit de corul său de marionete ale puterii.

Aș fi continuat apoi apreciindu-l pe Horia Butnaru în personajul reprezentantului de la Minister venit cu telegrama și medaliile, care emană autoritate și falsitate. Este prețioasă reacția de repugnare a dramaturgei, interpretată de Diana Lazăr, față de reprezentantul ministerului și de medalie în egală măsură. Magistral cum puterea este fascinată și dorește să acapareze doar pe cei care o resping, pe cei care o acceptă și o servesc tratându-i ca pe non-entități. Mâna întinsă a lui Woldemar va fi ignorată cu desăvârșire, un apel telefonic de mai sus fiind întotdeauna mai important decât un gest de curtoazie față de ceea ce este perceput ca subaltern.

Din acest punct în societatea liniștit burgheză a acestor personaje se insinuează ochiul nevăzut al Președintelui. Aș fi spus că acesta este punctul din care spectacolul descrie mecanismele disoluției sociale, disoluției umane și disoluției mentale în dictatură. Adică ceea ce Luana a spus mai bine în articolul ei spunând “Ochiul care vede, urechea care ascultă. Puterea are ochi. Doi. Și vede cu amândoi.” Ce să mai zic și eu?

Aș fi apreciat jocul Clarei Popadiuc, lacheu al figurii autoritare, nu din frică, ci din convingere, admirație și chiar dragoste. Cum schimbă registrul grav pe cel comic în interiorul aceleași fraze și rămâne umană numai prin dragostea pe care i-o poartă lui Woldemar/Stalin, în toate celelalte relații fiind la fel de netă ca Beria. Aș fi spus cum Beria, călăul prin excelență al istoriei ruse, interpretat de Delu Lucaci, deci cu o figură feminină, îți dă sentimentul unei amenințări imediate. Aș fi spus cum Cristina Florea interpretează duplicitatea și însuși spiritul supraviețuirii în totalitarism și nu doar pe Hrușciov. Un Hrușciov prieten cu toată lumea, dar nu foarte, dușmănos din când în când, dar nu foarte, care mai scapă un „Să închidă cineva gura pazei!”, un „Eu doar am ascultat!”, care își dorește doar un rol, cât de mic, din care să cânte, care aduce dovezi de sânge a dedicării sale, care din entuziasm cere cătușe pentru amicul Beria și care ajunge să scrie textul piesei.

Aș fi subliniat cum câteva gesturi și tensiuni între Cosmin Panaite Stalin și Cătălin Ștefan Mîndru Lenin surprind istoria partidului comunist rus, arhitectura sa de putere și de miză pe două generații. Cum Cosmin Panaite fără Pipă, adică Woldemar Arkadievici, se investește cu toate energiile în ilustrarea descompunerii personalității umane sub presiunea fricii. Instrument și dictator la rândul său, opresor voluptuos de frica opresiunii. Simți cum își convertește nesiguranțele în oprimare față de ceilalți, aruncând discreționar către terți energia negativă pe care o acumulează, într-un gest disperat de a se scutura astfel de ea, fără reflexul consecinței, apanaj al puterii ierarhice absolute. Îi iese de minune. Mai că trebuie să te detașezi puțin după spectacol pentru a-l putea privi în ochi și a-i cere un autograf.

Asta aș fi spus, chiar cu riscul de a fi acuzat ca epigon al Luanei Popa, dacă nu aș fi fost la reprezentația de sâmbătă 31 Mai. În acea seară am abandonat filonul concretului spectacologic și l-am îmbrățișat pe cel mistic. Cam la momentul în care Cosmin Panaite Woldemar ținea discursul bipolar (și foarte comic în cheia farsei) Dianei Lazăr Dramaturga în care spunea cum ei nu cedează nici unei presiuni, doar taie textul și îi schimbă începutul și finalul, iar eu, amuzat, mă felicitam cum actorii noștri devin tot mai familiari cu spectacolul și le iese bine (sunt sucevean, deci e clar că am parte din merit), ei bine, s-a întâmplat!

Vă zic pe scurt, până mă limpezesc exact despre ce a fost vorba. Nu mi-e mie frică de nimic, dar mai bine să … Deontologic vorbind!

Ei bine, dacă tot s-au invocat atâta pe la noi marile figuri ale comunismului mondial, prima ipoteză ar fi că s-au decis să se manifeste și ele. Și cum să o facă dacă nu într-un mod atât de recognoscibil celor care au gustat comunism: s-a tăiat curentul! Deci da, Cosmin Panaite Woldemar spunea că nu e vorba de cedat la presiuni și curentul a picat! Să fi zis Stalin că actorii ăștia devin mai buni decât originalul, să se fi enervat Beria că spectacolul crește și e mai bine ca la Premieră, să fi vrut Hrusciov sa rezolve problema, cine știe?

Cert e altceva. Cert e că, dacă Cristian Popescu nu s-a gândit din start să le taie curentul (deși el este ipoteza mea secundară), bănuiesc că se gândește la modificări acum. S-a jucat ultima parte a spectacolului pe obscurul luminilor de urgență și, pornind de la momentul în care foloseau telefoanele mobile în spectacol, la lanternele acestora. Vocile aleatorului totalitar, vocile delațiunii, ale lașității, ale minciunii, ale fricii, ale bătăii, toate au fost livrate de niște entități semi-ascunse, de umbre. Decăderea umană livrată din semi-obscuritate sau întuneric, ce metaforă mai frumoasă a totalitarismului!? Întuneric străpuns doar de lanternele telefoanelor de pe scenă, ca niște reflectoare de lagăr care își caută victima. În sală, probabil pentru prima și ultima oară, nu s-a aprins nici urmă de ecran, blitz sau lanternă de telefon. Pe măsură ce am înțeles că nici curentul nu revine și nici actorii nu-și opresc spectacolul am simțit, cel puțin eu, o contopire cu restul publicului din sală și o complicitate cu scena de parcă am fi fost toți ascunși într-o pivniță pe durata unui bombardament și spectacolul este viața de care ne agățăm. L-am urmărit pe Johannes Raimund Onesciuc cum răsfoiește febril partiturile la lumina lanternei și când a început ultimul cântec al spectacolului și pianul său a răsunat fără greș a fost o descărcare de tensiune ca și când motoarele pe care le-ai auzit apropiindu-se se îndepărtează și în locul sunetului exploziilor se aude pianul.

Pare că marii strigoi ai comunismului încă bântuie. Stalin sălășluiește în întunericul nostru mental și de acolo doar arta ne poate pilota cu succes spre lumină.

Dinel Dumitru Teodorescu

Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava – Cum l-am îngropat pe Stalin de Artur Solomonov, Regia: Theodor-Cristian Popescu, Traducerea: Raluca Rădulescu, Scenografia: Raluca Alexandrescu, Compoziție muzicală: Ovidiu Iloc, Lighting design: Costi Baciu, Graphic design: George Roșu. Distribuția: Woldemar Arkadievici – Cosmin Panaite, Valentina – Clara Popadiuc, Autorul piesei despre Stalin – Diana Lazăr, Lenin – Cătălin Ștefan Mîndru, Beria – Delu Lucaci, Hrușciov – Cristina Florea, Omul de la Minister – Horia Butnaru, Primul paznic – Răzvan Bănuț, Al doilea paznic – Iulian Burciu, Primul Stalin tânăr – Alexandru Marin, Al doilea Stalin tânăr – Bogdan Amurăriței, Pian – Johannes Raimund Onesciuc.