Dependenţa

Cică să recunoşti că ai o problemă e primul pas spre vindecare. Mă numesc Lulek şi sunt dependentă de cărţi. Cărţi noi, cărţi vechi, cărţi cu autograf sau fără, cărţi pentru copii, cărţi subţiri, cărţi groase, cărţi cu poze, cărţi triste, cărţi vesele, cărţi să fie! Pe hârtie. Cu noile tehnologii nu mă prea împac. Le înţeleg rostul doar atunci când trebuie să plec de acasă şi bagajul devine de neurnit din cauza greutăţii paginilor legate unele de celelalte, ordonate frumos în ceea ce sunt cărţile. Atunci mă gândesc că un dispozitiv care să conţină o întreagă bibliotecă e ceva util. Dar gândul pleacă repede. Pentru că, între ceva ce ar putea fi şi ceea ce este, trebuie să calculez câte pagini îmi vor acoperi drumul cu trenul din punctul x în punctul y şi înapoi în punctul x, plus timpul de şedere în deplasare. Păstrez în minte, cu un rânjet deloc cuminte, gândul plin de comfort că doar nu mă duc în pustiu şi sigur găsesc o librărie care să mă scoată din impas în caz că nu iese calculul. Dar, ca oricărui dependent, mi s-au impus nişte restricţii. Nu mai ai voie să cumperi cărţi anul ăsta, sau luna asta, sau săptămâna asta, sau până nu le citeşti pe cele pe care le-ai acumulat până acum. E complicat. Dar, ca orice dependent, găseşti întotdeauna o portiţă. Cea mai la îndemână e să îţi îndrumi apropiaţii spre a-ţi îndeplini şi furniza obiectul dorinţei – să le primeşti cadou – sau să ţi le cumperi singur şi să te uiţi cu ochii mari la ei şi să-i conjuri că dacă vor fi întrebaţi (de către forurile impunătoare de restricţii şi interdicţii) să spună clar şi răspicat că au fost cadou de la ei. Un cadou carte nu poate fi refuzat! Ar fi o dublă insultă: pentru omul care s-a gândit la tine şi pentru carte.

Dependenţa de carte nu e uşoară. Nu doar pentru că hârtia e grea, nu. Mai ales pentru că nu poate fi consumată în ritmul în care este colecţionată, adunată, tezaurizată. Şi atunci intervine frustrarea şi angoasa, teroarea că fiecare carte nu va fi tratată aşa cum se cuvine şi la timpul potrivit. Sunt cărţi care îşi aşteaptă rândul de ani de zile şi asta te face să te simţi vinovat. Sunt cărţi pe care ţi-ai dori să le revizitezi şi asta ţi se pare îngrozitor, pentru că cele neatinse încă par a te urmări cu o sprânceană ridicată. Apar halucinaţiile (ar zice unii, ignoranţi, ca să nu le spun altfel, care nu înţeleg cât de vii sunt cărţile). Şi atunci te ascunzi în bibliotecă, şi te uiţi la fiecare, le scoţi pe rând de pe raft, le răsfoieşti. Te întrebi în ce univers ai vrea să fii condus, ce combinaţie de cuvinte ţi-ar face cel mai bine acum, şi le promiţi că urmează foarte curând să vă reîntâlniţi. Şi câte şi mai câte se mai pot întâmpla în propria ta bibliotecă. La un moment dat te întrebi de ce nu mai reuşeşti să descifrezi literele adunate pe pagina la care tocmai ai deschis cartea şi îţi trece prin gând că magia cărţii s-a întors împotriva ta şi te pedepseşte ca un/o iubit/ă rănit/ă şi îţi ascunde orice cale de comunicare. Şi râzi când îţi dai seama că poate ar fi trebuit să aprinzi lumina. De când stai printre cărţi soarele i-a cedat locul lunii. Îţi spui că e minunat aşa, pentru că sigur noaptea este un bun martor al legăturii tale cu cartea. Şi iar te loveşte anxietatea când îţi dai seama cât timp ai petrecut între cărţi, dar fără să citeşti. Ca atunci când deschideţi televizorul şi până alegeţi filmul/serialul ăla perfect e aproape dimineaţă şi nici de dormit n-aţi dormit, nici film n-aţi văzut: ochii injectaţi şi ziua compromisă din lipsă de neuroni funcţionali.

Mai e un aspect al dependenţei – izolarea. Păi dacă cu tine nu se mai poate discuta despre nimic altceva decât cărţi, alea de ţi le-ai cumpărat, alea de le ai pe listă, alea de le-ai citit, alea pe care le ai răspândite prin fiecare colţ de casă … Şi nu e niciodată ordine, pentru că, nu-i aşa, ai cartea de lângă pat, cartea de poşetă, cartea din bucătărie, cartea din sufragerie, cartea din baie şi cine ştie câte altele şi pe unde le-ai lăsat. Şi nu ţii pentru tine, trebuie să spui, să atragi şi pe alţii în nenorocirea ta. Şi aşa se face că lumea nu-ţi mai răspunde la telefon, pe la tine pe-acasă nici nu îndrăzneşte nimeni să se înfiinţeze, mai prinzi câte un rătăcit care nu a fost pregătit şi-i faci capul în forma ultimei cărţi pe care ai pus mâna. Rămâi singur cu cărţile tale… poate nu e un lucru aşa de rău totuşi? Că până la urmă poţi să inventezi prieteni imaginari de la care poţi spune că ai primit şi ultima carte pe anul acesta.

Dragă Moş Crăciun…

Luana Popa