Sclavi? Care sclavi?

îşi aminteşte cineva cum e să trăieşti? Oare ce înseamnă pe bune să trăieşti?

Majoritatea cresc copii. Impresia că trăieşti, aşa, prin delegat, e un drog puternic. E ca atunci când “fetele noastre  au  luat  aur  la Olimpiadă” sau “ai  văzut ce bine au jucat băieţii noştri”? Cel mic a luat premiul …, iar cea mare e foarte talentată la … Uite doza. Dar pe măsură ce trece timpul creierul se obişnuieşte şi doza trebuie mărită. Aşa că cel mic va trebui să aducă tot mai multe premii, iar cea mare va trebui să fie mai bună decât … Şi mai repede, că timpul trece. Ca şi copilăria lor. (Auziţi un gâfâit?)

Şi undeva, precum mahmureala după euforia beţiei, parcă  simţi  că ceva nu ai făcut bine. Parcă copilul e mai puţin încântat de realizarile lui decât tine. Parcă e o tristeţe lipicioasă acolo care nu poate fi ştearsă oricât freci. Dar ce ştie el? E pentru binele lui, va vedea mai târziu. (Poate îl va ajuta psihoterapeutul.)

Cei competenţi deleagă bonelor creşterea delegatului lor la viaţă. Nu poţi să nu ai copii, doar ei sunt bucuria de a trăi! Iar viaţa e cum e, nu prea ai când să dai ochii cu bucuria de a trăi. Doar trebuie să  munceşti, să pui pâinea pe masă, să îi îmbraci … De la Bershka. Că nu eşti un ratat! (Aici pe cei cu bani grei îi încearcă un zâmbet – bonele lor se imbracă de la Bershka, nu copiii lor). Iar pâinea e bineînţeles metafora pentru Mac – nu râdeţi, în Bucovina va fi coadă zilnic la McDrive şi în 2022. Toţi ştim asta.

Şi dacă nu ai copii, te poţi bucura de viaţă? Un hobby, pisici, dragoste, Dumnezeu, care e răspunsul? Ai un hobby, dar cât timp îţi permiţi să petreci cu el? Un week-end pe lună? Ai o iubită. Mai vorbiţi altceva decât banalităţi cotidiene? Cum ştii dacă o relaţie mai există cu adevărat?

Pisicile par răspunsul. Aşa cum dictatorul pare răspunsul la toate problemele în totalitarism. Pisicile sunt o companie simpatică, dar viaţa cu ele nu e viaţă, e sclavie. De soţie şi copii poţi fugi, că-şi pot lua de mâncare şi singuri, dar copiii păroşi? Nu te lasă inima să-i laşi neîngrijiţi. Şi ce trist se uitau când ai plecat … N-ai mai pleca.

Credinţa pare a fi calea cea mai sigură. Dacă Dumnezeu poate fi delegat să preia toate responsabilităţile de pe lume, viaţa poate fi binecuvântată. Ai luat 2 la mate: aşa a vrut Domnul, nu e vina ta. Ai fost prins furând, aşa a vrut Domnul, că deh! N-ai fost prins furând? Perfect, vezi că aveai dreptate să furi? Stiţi tu şi cu Domnul de ce. Dumnezeu să decidă dacă iei 2 sau nu, că tu tot nu inveţi. Te smereşti şi gata. Ştii că ai greşit, dar asta e, să mă ierte Dumnezeu, că asta e treaba lui.

Viaţa e o luptă fără o clipă de respiro. Parcă noi ăştia nu ştim? Când să le faci pe toate? Copiii au prea multe teme şi sunt şi cam prost crescuţi, serviciul e mereu acolo, maşina e deja prea veche, apartamentul e prea mic. Şi când te mai şi îngraşi …

Numai telefonul e prieten adevărat. Iţi dă cu linguriţa şi validare, şi afecţiune, iţi satisface orgoliul de a fi peste alţii, de a fi admirat. Dar mai ales invidiat! E vocea care te ghidează prin meandrele modernităţii.

Sclavi? Ce sclavi?

Dinel Dumitru Teodorescu