Fotografia, cea mai democratică dintre arte

Nu există artă în al cărei repertoriu de pilde să nu apară veşnicul “Arta este 90% muncă şi numai 10% talent.” Că vorbim de muzică, arte plastice, literatură, arte vizuale, artele spectacolului sau cinema, mantra e aceeaşi. Pune mâna şi munceşte, studiază, aplică, inventează, reinventează, găseşte forma, găseşte calea, schimbă calea că te plafonezi, fii recognoscibil, fii un brand. Dar nu pica în manierism.

Cam în toate artele instrumentarul din tolba artistului determină în cea mai mare măsură calea, forma, devenirea, arta acestuia. Deci dezvoltaţi-vă know-how-ul, instrumentarul cu care vă creaţi arta şi veţi evolua mai repede, mai bine, mai sus. Ce minune că în fotografie, ca niciunde în alt domeniu, instrumentarul ţi-l cumperi fără nici un efort! Un aparat foto performant e, de obicei, mult mai deştept decât tine şi ştie să facă chestii pe care tu, utilizatorul, nici nu le vei descoperi vreodată. Tot ce ai nevoie ca instrumentar în fotografie se cumpără cu bani şi poate fi perfect personalizat la pretenţiile tale. Şi dacă există totuşi această mică barieră, să îţi permiţi echipamente cât mai bune şi de aceea scumpe, au apărut telefoanele mobile inteligente, unde dintre ele cu o performanţă foto de negândit acum câţiva ani nici la aparatele foto semi şi profesionale. Ori smartphone avem toţi. Şi cât nu ştie el să fotografieze, se rezolvă din filtre şi retuşuri digitale.  

De aceea fotografia este, poate, cea mai accesibilă dintre arte. Toţi o practicăm, majoritatea acerb. Mii şi sute de mii de fotografii cu o durată de viaţă de secunde, mai efemere decât muştele de o zi. Secundele cât alegem din cele 10 cadre unul pe care sa îl retuşăm cum vrem noi, cât să arate demn pentru o postare, în mai puţin de 5 minute. (Ironic, fotografia s-a dezvoltat ca arta captării realităţii unei clipe, a unui chip, a unui obiect şi noi o folosim doar pentru a mistifica captura în câteva secunde.) Celelalte cadre vor fi aruncate în groapa comună a uitării.

Fotografiem detalii, fotografiem grandoarea, fotografiem frumuseţea unei femei sau a unui fulg, fotografiem desertul, fotografiem rănile vizibile şi genele extensibile. Toţi putem şi toţi o facem. Inevitabil, majoritatea acestor cadre vor fi ratări ce nu merită decât groapa de gunoi a uitării.

Şi totuşi, în această inflaţie vizuală în care ne scăldăm zilnic sunt unele fotografii care ne taie respiraţia. Toţi facem fotografii extraordinare, dar unii le fac parcă mai … Aţi încercat vreodată să contemplaţi îndelung o fotografie şi să puneţi degetul pe detaliul acela care face diferenţa? Ceva v-a oprit în faţa ei, dar ce? Odată descoperit, ce-ul ar putea să vă spună o poveste. O singură privire aruncată pe un cadru şi ştii dacă iţi place sau nu. Oricum nu e timp mai mult de o privire. Dacă îţi agaţă privirea, fotografia e bună. Dacă o opreşte mai mult de o privire, poate e chiar artă. Fotografiile care au suflet, care vorbesc şi astfel insuflă viaţă unui cadru înmărmurit, acelea sunt artă.

Fotografii se plâng mereu că arta lor nu mai e artă, că nu mai e decât fast-food, că a fost vulgarizată prin democratizarea sa fără limite. Poate au şi ei dreptate. Îţi mai poţi face un nume în fotografie, mai poţi trăi din fotografie? Foarte greu. Toată lumea poate fi fotograf, pe când nu toţi putem fi pictori, muzicieni, compozitori, actori, regizori, artişti plastici. Îmi poţi cumpăra cea mai scumpă şi mai smart chitară, tot nu voi fi Slash.

Şi totuşi, din aceste mormane de steril fotografiile bune nu vor străluci oare mai tare, prin contrast? Oare supraexpunerea duce doar la abrutizarea sensibilităţii ori dezvoltă şi simţ critic? Oare fotografiile sunt bune numai dacă sunt clare, sau începem să vedem diferenţele de calitate între două fotografii impecabile tehnic?

Nu ştiu şi nu contează. Eu văd două avantaje clare în democratizarea fotografiei. Unul este că rămân să o practice la nivel de artă doar cei care o simt ca pe o artă şi o caută ca pe o artă. Golită de tentaţiile celebrităţii şi ale îmbogăţirii, această artă vizuală va rări din rândurile sale pe cei care îşi doresc mai mult să fie rock-star decât artist. Iar al doilea avantaj, cel cu adevărat primordial este: ştiţi vreo altă formă de activitate artistică unde doar cei 10% să facă diferenţa?  

Dumitru Dinel Teodorescu 19.09.22