Între viciu şi terapie

Ce este fotografia? Ce mai reprezintă fotografia în zilele noastre? Un instrument sau un stil de viaţă? Artă sau lupta cu perisabilul? Manipulare sau comunicare? Expunere sau ascundere?

Şi întrebările pot curge la nesfârşit. De ce facem fotografii? De ce avem nevoie de fotografii? Uita-te în galeria foto a telefonului tău. Câte fotografii ai stocate acolo? Ce fotografii? Câte cafele, pisici, evenimente, selfie-uri? Câte din fiecare? Câte îţi mai spun ceva? Colecţionăm momente (i)relevante sau nu pentru un timp în care sperăm că le vom trăi. Cel mai adesea ne ascundem de viaţă în fotografii la kilogram. Ne ascundem în spatele unui selfie, a unei fotografii de vacanţă, a unei cafele. Ne chinuim să umplem un gol, o lipsă şi acumulăm cadru cu cadru o viaţă pe care o simulăm, nu o trăim. O s-o trăim mai târziu, pare că ne spunem cu fiecare fotografie. O să mă uit la ceaşca asta de cafea perfectă şi o să-i simt mirosul şi gustul şi viaţa mea va fi plină de aromă. Sau (dacă) o să mă uit la ceaşca asta de cafea voi resimţi golul în care voi mai arunca o fotografie şi încă una şi încă una. O facem, o stocăm, o dăm mai departe. Nu face nici un rău. Ai fost acolo şi nu ai măcar o fotografie? Cum o să-ţi aminteşti? Fotografia – această memorie externă care uneori ne goleşte pe dinăuntru şi care-şi cere tributul în fiecare clipă. Dă dependenţă. Abuzul e viciu. Clipele pe care crezi că le păstrezi pentru eternitate, le pierzi. Îţi alunecă printre degete şi nu le vei regăsi în zecile de fotografii făcute pe minut.

Pe de altă parte, fotografia e artă, e poveste, e emoţie, e terapie. O fotografie bună ţi se întipăreşte în suflet pentru totdeauna. O privire, un zâmbet, ridurile unui străin, un peisaj, o scoică, o umbră, o idee. O fotografie bună îţi face bine. Ca orice altă formă de artă, trezeşte ceva în tine. Umple golurile.

Fotografia este un exerciţiu de conştientizare. Ne-am obişnuit să facem lucrurile pe pilot automat, aşa cum închidem uşa când plecăm, fără să fim conştienţi că am închis-o, lăsându-ne apoi bântuiţi o zi întreagă de nesiguranţă. Scoatem telefonul/camera şi fotografiem pe pilot automat fără să ştim ce anume facem, ce am surprins în cadru şi care ne-a fost intenţia. Ştiu, intenţia a fost să facem o fotografie. Dar dacă te întrebi, fără să te uiţi la rezultat, ce apare în fotografie, câte detalii poţi să dai? Cât ai văzut cu adevărat din ceea ce ai imortalizat?

Fotografia e un mod de a învăţa să vedem dincolo de aparenţe, să observăm cele mai mici detalii şi întregul pe care îl compun, să descoperim poveşti în spatele unei imagini, să povestim fără cuvinte, să aşteptăm momentul ideal, să căutăm, să găsim, să sperăm.

Fotografia este o formă de meditaţie asupra subiectului, asupra celui care creează fotografia. O formă de cunoaştere. O formă de observaţie. O formă de comunicare cu noi înşine şi cu lumea. E un demers conştient. Dacă ar trebui să desenezi imaginea pe care ai captat-o ultima oară, ai face-o? Ai depune un efort suplimentar acelui click pentru a o păstra?

Luana Popa