Münchausen

Joi 29 Septembrie, ora 19.00, la Teatrul Municipal Matei Vişniec Suceava. Spectacolul a fost selecţionat în programul Festivalului Naţional de Teatru 2022.

Autor Alexa Băcanu, Regia Ovidiu Caiţa, cu Mândru Cătălin Ştefan

Munchausen este poate un manual despre relativitatea adevărului propriu, dar personal îl interiorizez ca pe un manifest pentru vitalitate. Un act de curaj pur. Nu al lui Cătălin Mândru, care duce singur acest spectacol, dar care e atât de bun încât să ducă un one-man-show de asemenea complexitate pare la el mai degrabă un act de aroganţă decât de temeritate.

Nu, vorbesc de Munchausen, cel viu şi puternic din spectacol. Cel ignorat, cel strivit de mic, precum majoritatea adulţilor de astăzi, de ignoranţa şi ignorarea, dragostea şi lipsa de afectivitate, atenţia şi dispreţul, dar mai ales de dezamăgirea părinţilor lor. Cel călit în focurile copilăriei. Cel care, spre deosebire de orice altă fiinţă vie contemporană, poate face un pas înapoi şi se privi pe sine şi devenirea sa cu obiectivitate afectivă, dacă există aşa ceva. Cu obiectivitatea unui copil care le spune aşa cum le vede, dar nu cu răutate şi nu judecând, ci înţelegând cu mintea unui adult. Munchausen din spectacolul de la Suceava nu e, pentru mine, Munchausen care încearcă o “recunoaştere a minciunilor şi împăcare cu lumea”, o ”confruntare a societăţii care l-a batjocorit” şi o “reintegrare în ea, prin confesiune sinceră”, aşa cum postulează programul de sală. Munchausen-ul pe care l-am iubit eu în acest spectacol nu este un bolnav mintal care îşi face mea culpa, recunoaşte că minte şi, prin confesiune sinceră speră că va fi eliberat de comisie pentru bună purtare. Spectacolul nu este un ritual de dezvrăjire. Este chiar opusul. După Marquez, Cătălin Ştefan Mândru cu Ovidiu Caiţa au reinventat realismul magic.

Munchausen este un poet care, admiţând că mai sunt şi exagerări de dragul metaforei, ne dezvăluie un poem al devenirii. Nu al devenirii epopeice, prin şi întru voinţa eroului, ci al omului banalizat prin voinţa părinţilor, superiorilor, anturajului, într-un cuvânt al societăţii care l-a sculptat. Copil ignorat, apoi sufocat, dispreţuit şi niciodată cu adevărat iubit, tânăr dezmăţat prin vocaţia clasei sociale, adult  dezamăgit, introspecţia sa nu este o criză sau o cerere de scuze în faţa societăţii care l-a ironizat. Este doar povestea sinceră a sculptării sub agresiunea continuă a acesteia. Este, dacă mă întrebaţi pe mine (bineînţeles că nu o veţi face, astfel că mă văd nevoit să continui neîntrebat), un reproş discret, dar îngăduitor. Munchausen, precum un alt personaj al lui Cătălin Mândru, îşi dă răgazul să pună încet lucrurile cap la cap, dar nu pentru a face pace sau a se reintegra cu societatea, ci cu simplul scop de a înţelege. În acest caz, a se înţelege.

După ce am văzut acest spectacol, toate discuţiile din capul meu sunt aranjate precum scena lui Munchausen. Nu mă intimidez uşor deoarece, deşi personaj central în capul meu, nu sunt niciodată aşezat în mijlocul vocilor, precum Catalin (la mine în cap am interzis telefoanele mobile şi, spre deosebire de teatru, la mine în cap această regulă rămâne sfântă), ci rămân lateral, pe scaun de spectator. Singurul regret e că, la mine în cap, Sebastian Raţiu nu desenează proiecţii în timp real.

Spectacolul “Munchausen” nu pare, ci te introduce cu adevărat într-o minte neliniştită, care s-a săturat să se mintă şi care, încet şi sigur, pune cap la cap fărâmele vieţii aşa cum a perceput-o ea. Spectacolul “Munchausen” nu pare, ci te conduce cu adevărat în mintea ta, mai exact în cotloane ignorate conştient, dureroase pentru unii şi le luminează discret, fără să scormonească şi fără să instige. Spectacolul vorbeşte direct celor ajunşi la o vârstă la care nu le mai e frică să se contemple pe ei inşişi. Sau la care să încerce să obiectivizeze această contemplare. E vârsta aceea sensibilă la care poţi ucide eul care te-a vândut mereu. Celălalt tu care mereu s-a vândut doar pentru a se face plăcut celorlalţi şi a bâjbâit înainte numai după regulile altora. Şi, precum Munchausen care îşi priveşte alter-ego-ul său descurcăreţ, negociator şi fin cunoscător al junglei (vieţii) fiind ucis, cu luciditatea corectă poţi realiza că acolo în mijlocul spectatorilor Cătălin Mândru nu-l joacă pe Munchausen, ci ne joacă pe noi. Poate de aceea ne şi dă cuvântul la nişte întrebări esenţiale. Şi trădăm din nou, pentru că mintea caută nu răspunsul tău personal la întrebare, ci unul adecvat (care să dea bine, să te facă să pari smart, jucăuş poate, amuzant, cool, altfel, profund, intelectual …). Deci, cine minte?

Mai mult un test al maturităţii decât comedia inspirată din basmele pentru copii la care ne aşteptam, spectacolul Munchausen cu Cătălin Ştefan Mândru în regia lui Ovidiu Caiţa te primeşte cu căldură, te aşează confortabil şi te obligă să vezi că Munchausen este singurul care nu (se) minte.

Dinel Dumitru Teodorescu