Poezie. Bleah! Cultură. Bleah! Uneori, chiar şi cei care ar trebui să ne lumineze hăţişurile complicate ale cuvântului resimt greutatea şi disconfortul. Bleah! Însă, uneori, avem noroc. Cel puţin unii dintre noi. Noroc de un om care înţelege, care vrea să se şi să ne împărtăşească din frumuseţea care se acunde în spatele unor concepte care ne sperie, sau ne plictisesc, sau chiar ne resping. Noroc de un om care poate traduce ceea ce alţii au ascuns în discursuri sforăitoare şi de nepătruns. Noroc de un om care prin pasiunea lui îţi stârneşte curiozitatea, pofta de a descoperi ce e acolo. Nu pentru că vorbim de mai marii într-ale literaturii, nu pentru că aşa dă bine, nu pentru că trebuie să înveţi nişte lucruri pe de rost pentru un examen sau altul, ci pentru că acolo în spatele cuvintelor e un sens. Uneori omul acela providenţial e aproape, e mama sau tata, care au în permanenţă o carte în preajmă. Uneori e un profesor care ştie că dragostea de cuvânt nu se naşte din înşiruirea searbădă a unor citate. Uneori e un scriitor, poet, sau un om simplu care povesteşte ce a scris/citit cu pasiunea lucrului pe care l-a trăit. Cuvântul ascunde şi arată. Cuvântul spune, suspină sau urlă. Uneori cuvântul lasă loc unei tăceri asurzitoare sau unei linişti care-ţi umple sufletul. Cuvântul îşi găseşte loc peste tot, în toate formele de artă. În poezie, însă, cuvântul este esenţă, viaţă distilată. În poezie, cuvântul se trăieşte altfel. Te poate strivi şi te poate înălţa. Poate fi eliberator sau te poate încătuşa. Arta poetică şi nu vestitele forme fără fond. E ca la oameni. Îi simţi forţa chiar înainte de a deschide gura. Nu are nevoie de artificii, de poleială ca să se facă remarcată.

Mie mi-e frică de poezie şi mi-e frică de puterea ei. Mi-e frică de incapacitatea mea de a-i percepe întregul substrat. Dar, am ajuns s-o caut. Aştept cu emoţie textele de la Light of Ink. Emoţia în faţa necunoscutului, emoţia bucuriei, emoţia descoperirii, emoţia în faţa unor pagini care-mi deschid nişte uşi pe care nu le-am deschis niciodată sau pe care am uitat că le-am deschis. Emoţia în faţa autenticului şi a sincerităţii, a umanului în cea mai frumoasă şi pură formă a sa.

Pentru cei care privesc condescendent aceşti poeţi – tineri doar ca vârstă, pentru că din scriitură par că au trăit deja mai multe vieţi, atât am a vă spune: Citiţi-i! O dată, de două ori, de câte ori aveţi nevoie. Cuvintele lor pulsează de viaţă. Cuvintele lor nu se ascund în compromisuri ipocrite. Cuvintele lor sunt tratate de iubire, exerciţii de cunoaştere a lor, a lumii, a tot ce ne înconjoară. Uneori dor, alteori te fac să zâmbeşti, uneori te copleşesc, dar întotdeauna îţi amintesc cum e să fii viu cu adevărat.

Poate că o poezie pe zi e soluţia pentru a descoperi cine suntem fără teamă. Poate că o poezie pe zi ne va readuce în simţiri.

Să încercăm! Ne putem oricând întoarce în malaxorul rutinii, în comfortul amorţelii. Dar până atunci…

Luana Popa