În picioare, (Cântăreaţa cheală)

Se va juca Sâmbătă 08 Octombrie, ora 19.00, la Teatrul Municipal Matei Vişniec Suceava. Spectacolul a fost selecţionat în programul Festivalului Naţional de Teatru 2021.

Autor Eugen Ionesco, Regia Alexandru Bogdan, cu Clara Popadiuc, Delu Lucaci, Diana Lazăr, Mîndru Cătălin Ştefan, Cosmin Panaite, Răzvan Bănuţ şi copiii Tamara Ioana Ursache şi Răzvan Bocăneţ

Capul de familie închis într-o carapace din care nu va mai ieşi vreodată. O carapace sudată ermetic cu o ură furibundă. Tatăl care se ascunde între banalităţile din ziar, care-şi rumegă neputinţa, nefericirea, ratarea în meciul de şah (fotbal pentru cei din secolele 20 şi 21). Tatăl a cărui datorie sacrosantă este să fie la punct cu toate ştirile. Şi care, mai ales şi până la capătul onoarei, trebuie să aibă întotdeauna dreptate. Singura validare de care mai e capabil, să-şi dea singur dreptate, uneori împotriva evidenţelor şi întotdeauna împotriva soţiei. Soţia, duşmanul etern cu care mai găseşte cale de înţelegere numai în alianţa împotriva copiilor.

Cătălin Mîndru (Dl Smith) poate proiecta claustrofobia fără să ridice vreo clipă privirea. Îl priveşti şi începi să înţelegi cât de prizonier eşti acolo înăuntru şi cât de tare s-a adâncit puţul pe fundul căruia scurmi zilnic. Şi te întrebi când ai ridicat ultima dată privirea de pe fundul acestui puţ sufletesc, pe care preferăm să-l adâncim în loc să-l astupam, pentru că aceea e calea mai facilă?

Clara Popadiuc (Dna Smith) pare pasărea rănită care se zbate să trăiască, prin pulsiuni continue ce par încercări disperate de a-şi aminti cum. Domnul a cedat, s-a pierdut şi s-a pietrificat, dar ea, cu o disperare surdă, încă încearcă să trăiască. Încă se chinuie să aprindă o scânteie de conversaţie, oricât de banală, încă încearcă să mai educe copiii, oricât de futil pare, încă vrea să strălucească … Toate fad, la limita renunţării, dar încă… Cât de bun actor trebuie să fii pentru a revela infernul din spatele unei conversaţii despre băcanul din colţ! Dacă la Cătălin poţi simţi palpabil sufocarea, dar ca pe o experienţă asumată, domesticită şi compactă, la Clara se simte disperarea ca un vortex pulsând continuu. Ca energie soţii Smith sunt, în antiteză şi la aceeaşi intensitate, precum abisul oceanic neclintit şi mort versus un incendiu dezlănţuit de pădure.

Soţii Martin (Cosmin Panaite şi Delu Lucaci) sunt cuceritori. Tandri între ei, dar fără să fie siguri că se cunosc, convinşi că se iubesc în baza unei deducţii detectivistice (contestată de menajeră), ei par încă vii, varianta iniţială poate a soţilor Smith. Cea în care încă le păsa (sau măcar pare). Alter-ego al soţilor Smith, invitaţi la cină sau poate doar plăsmuire din amintire a acestora. Oricum, se vor topi cu toţii în osânza mic-burgheză (de marginea Londrei) şi se vor simţi vii doar umilind pompierul pe care nu-l pot înţelege şi cu care nu mai împărtăşesc nici măcar umanitatea.

Deşi pare bizar, Pompierul (Răzvan Bănuţ) este gura mea de aer, speranţă şi optimism în acest spectacol. Faţă manifestă a depresiei, victima şicanelor burgheze, funcţionar mecanicizat cu misiuni grandioase (să stingă TOATE incendiile din Londra) şi metode cam nesigure (bate la uşă să întrebe dacă nu au un incendiu, cât de mic ?…), în fapt suflet pierdut în căutarea rostului său pe lume. Câţi astfel de “pompieri” ştiţi printre noi care, deşi dezamăgiţi şi fără succes, încă mai caută focul? Prezenţa sa în scenă este singura formă de dialog în acest spectacol a cărui textură însăşi este ţesută din imposibilitatea comunicării. Şi singura prezenţă umanizantă.

Am avut în minte, în timpul spectacolului, imaginea, superbă pentru mine, a marinarilor de pe Olandezul Zburător din saga lui Jack Sparrow, pierduţi navei şi nu oceanului. Soţii Smith par astfel de chipuri ce se topesc fără viaţă în disperarea burgheză precum marinarii care petrecuseră atât de mult timp pe Olandezul Zburător încât începuseră să se confunde cu cala acestuia. Iar Soţii Martin, precum BoothStrap Bill Turner, încă nedigeraţi complet de mediu, capabili să se mai trezească la anumiţi stimuli, dar nesiguri pe ei şi pe amintirile lor ca din altă viaţă. Pompierul pare străinul care le înţelege condiţia, încă dispus sau îndeajuns de disperat încât să încerce să comunice cu ei.

Şi peste aceste personaje, catalizator cu surâs şi apucături demonice, Diana Lazăr, menajera ce pare de fapt păpuşarul acestor marionete stricate. Fiecare intrare a sa în scenă se resimte ca o prezenţă curăţitoare, cumva clarificatoare, precum a focului. Prezenţa ei este pentru a puncta, a deschide o etapă, a trage o concluzie sau a rearanja lucrurile. Menajera pare un demon care se amuză cu aceste personaje prin casă, demon a cărui putere manipulatoare e mereu simţită şi care îşi arată adevărata esenţă în poezia “focul” pe care insista să o declame şi care este momentul energetic culminant al spectacolului. Menajera, precum întreaga ţesătură a spectacolului, se revelează din contrastul perfect între ceea ce se spune şi ceea ce se vede. Dar dacă până acum spectacolul a fost precum o suprafaţă de apă placidă şi întunecată, tulburată de cerculeţe care semnalează mereu prezenţe şi posibile pericole sub luciul apei, efectul declamaţiei “focul” este cel al unui gheizer ce rupe pur şi simplu acest luciu. Menajera am simţit-o precum un Calcifer din Howl’s Moving Castle, demon al focului venit să reamintească că dincolo de joaca utilitară, el este forţa schimbătoare de echilibre.   

Pompierul e zbatere, iar menajera vitalitate. Restul vorbesc, râd, ţipă, dar nu par a mai fi vii.

Aşa am respirat “Cântăreaţa cheală” într-o seară la Suceava.

Oare eu am trait vreodată? Şi dacă da, sunt fericit? Sau am fost vreodată? Răspunsul e pentru fiecare dintre noi să-l gaseasca. Pe acest text, prin aceşti actori, cu acel regizor, Teatrul şi-a atins menirea de a naşte întrebări zdruncinante. În mine a născut uragane.

Şi atunci a trebuit să mă ridic să-i aplaud în picioare.

Dinel Dumitru Teodorescu 04.10.2022